Pe drumuri diferite

Capitolul 26

             Serena mătură cu privirea sala de sosiri a aeroportului, căutându-l pe Paul. Îl găsi după câteva secunde. Era ca şi cum avea un radar în ceea ce-l privea. Creierul ei era capabil să-l localizeze imediat, deşi în sala imensă se aflau câteva sute de oameni. Şi el o văzuse. Şi îi zâmbea. Doamne, cât îi lipsise zâmbetul lui.

             Cât parcurse cei aproximativ cincizeci de metri, care îi despărţeau, prin capul ei trecură o mie de gânduri: făcuse bine că venise? Da, nu putea să o lase pe Louise la greu. Avea Paul resentimente, în legătură cu venirea ei? El o asigurase că nu. Va putea locui în aceeaşi casă cu el? Spera că nu va fi prea ciudat. Îşi va putea ascunde sentimentele? Era nevoită să o facă! Va putea suporta să-l vadă ieşind cu alte femei? Ar fi fost mult mai bine dacă nu l-ar fi văzut în fiecare zi. Va aduce azi vorba despre divorţul lor sau o va lăsa pe altă zi? Îşi găsise pe cineva, de când plecase ea?

             Întrerupse şirul gândurilor când ajunse în faţa lui. Privi chipul pe care îl iubea. Părul lui, pe care îl ştia moale ca mătasea la atingere, buzele lui dulci şi ochii lui negri  care acum străluceau.

             Înainte să apuce să spună ceva, el o îmbrăţişă. Era o îmbrăţişare puternică. O îmbrăţişare de bun venit şi totodată, o îmbrăţişare de dor. O îmbrăţişa ca şi cum nu o mai văzuse de multă vreme.

             Deşi era surprinsă, Serena îl îmbrăţişă la rândul ei, lăsându-şi capul pe umărul lui şi înhalându-i mirosul. Îşi permise să creadă, pentru câteva secunde, că locul ei era acolo, în braţele lui.

             Paul se desprinse din îmbrăţişare şi zise:

               -Bună! Eşti aici!

               -Bună! Se pare că da, zise ea, întorcându-i zâmbetul şi fiind încă uimită de primirea lui. El chiar se bucura că ea era aici.

               -Eşti obosită? o întrebă el, luând-o de mână.

               -Nu, dar mi-e foame!

               -Foarte bine! Nici eu nu am mâncat, te-am aşteptat pe tine, să luăm un prânz târziu împreună. Hai să-ţi găsim bagajele şi să mergem la restaurant!

               -Ce face Louise? întrebă ea.

               -E bine, dar e mofturoasă şi în câteva zile a înnebunit-o pe doamna Jaques.

             Se opriră să mănânce la un restaurant de pe malurile Senei. În timpul prânzului, o cunoştiinţă de-a lui Paul, veni să îl salute, iar el o prezentă pe Serena drept soţia lui.

             După ce domnul respectiv se îndepărtă, Serena îl întrebă pe Paul:

               -De ce ai făcut asta?

               -Ce anume?

               -De ce i-ai spus că sunt soţia ta?

               -Pentru că eşti soţia mea, Serena!

               -Paul, hai să fim sinceri! Căsătoria noastră a ajuns la final. Lucrurile au mers aşa cum ţi-ai dorit tu. Ţi-ar fi mult mai uşor, dacă nu le-ai spune tuturor că sunt soţia ta.

               -Şi cum ai vrea să te prezint? Ca prietena surorii mele? mormăi el.

             În legătură cu divorţul, ai actele pregătite? întrebă ea, cu o voce sugrumată.

              - Nu,nu am pregătit nimic! Nu am avut timp să mă gândesc la aşa ceva... am fost foarte ocupat... Chiar vrei să vorbim despre asta acum?

             Ea clătină din cap, apoi zise:

               -Ar mai fi ceva, Paul. Doamna Jaques ştie de venirea mea?

               -Da, Louise a rugat-o să-ţi pregătească vechea ta cameră.

               -Ea ştie că suntem încă căsătoriţi?

               -Da, ştie. Serena, nu-ţi mai face atâtea griji! Nu e treaba doamnei Jaques sau altcuiva ce facem noi, bine?

               -Bine, zise ea, simţind că o parte din griji s-au evaporat.

             Se hotărâră să renunţe la cafea, fiindcă se făcuse destul de târziu şi aveau de parcurs câteva ore cu maşina.

             Ajunşi la castel, Serena coborî din maşină, şi cât timp Paul îi scotea bagajele, ea se uită cu drag la casa în care petrecuse atâtea clipe frumoase.

             Îl aşteptă pe Paul, ca să nu fie nevoită să bată la uşă. Intrară în hol şi o văzu pe menajeră apropiindu-se de ei cu un zâmbet luminos.

               -Bună seara, doamnă Jaques! salută Serena.

               -Bună seara şi bine aţi revenit, doamnă! spuse aceasta entuziastă.

               -Mulţumesc, răspunse Serena, surprinsă de zâmbetul mare de pe faţa menajerei. Îi mai zâmbi o dată, apoi se întoarse spre Paul: aş vrea să o văd pe Louise, dacă nu te superi. E în camera ei? mai întrebă ea.

               -Da. Eu mă duc să-ţi duc bagajale, apoi vin şi eu la voi.

             Revederea cu Louise, fu ca de obicei, emoţionantă. După ce se îmbrăţisară, Louise o certă că plecase fără să-i spună şi că trecuse aproape o lună, până să o sune.

               -Louise, linişteşte-te! Nu ar trebui să te agiţi, nu-ţi face bine!

               -Ai dreptate, zise aceasta,  calmându-se. Aruncă o privire fugitivă spre uşă, apoi o întrebă pe Serena: cum îţi merge?

                -Bine, mulţumesc. Mi-am găsit de lucru și totul mergea bine, până să mă chemi tu! zise ea ironică.

                -Şi viaţa socială, cum e? Ţi-ai făcut prieteni noi? Ai ieşit în oraş?

                -Viaţa mea socială e inexistentă. Tu şti că nu mă leg uşor de oameni.

             Auzind o bătaie în uşă, Serena se întoarse şi îl văzu pe Paul în cadrul uşi deschise.

               -Ei bine, doamnelor, cum a fost revederea?

              -Minuntă! îi răspunse sora lui. Îmi pare atât de bine că e aici! Mulţumesc, Paul!

               -Eu ar trebui să-ţi mulţumesc, surioară! zise Paul apropiindu-se de ele. Ar trebui să o laşi pe Serena să facă un duş măcar. Şi să se odihnească, cred că e obosită. Nu te îmbufna, Louise, o să aveţi destul timp să recuperați.