Pe drumuri diferite

Capitolul 21

             Luna noiembrie ieşi în evidenţă printr-o vreme mohorâtă. Ploile alternau cu vânt puternic, iar ceaţa, care se ridica, aducea cu ea un aer umed şi greu respirabil.

             Cu toate acestea, pentru Serena, fusese cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. Îşi petrecea dimineţiile în birou, iar după-masa se ţinea de administratorul pivniţelor, urmărind cu real interes, procesul complex de prelucrare a strugurilor până să devină vin.

             Serile şi le petrecea împreună cu Paul. O dată sau de două ori pe săptămână, ieşeau în oraş, fie singuri, fie alături de Louise şi de Bernard. Restul serilor şi le petreceau acasă. După cină, ajungeau în faţa televizorului, fie cu Serena sprijinindu-şi capul de umărul lui Paul, fie el îşi punea capul în poala ei. Şi, indiferent de cum îşi petreceau serile, toate se terminau la fel: cu ei doi făcând dragoste şi dormind unul în braţele celuilalt.

             Serena  se mira de cât de relaxată se simţea împreună cu Paul şi se încăpăţâna să nu se gândească la viitor. Acum ,cel mai important lucru pentru ea, era să profite la maxim de prezent. Va avea timp să se gândească şi la viitor, atunci când va fi momentul, îşi repeta ea.

             Luna decembrie aduse cu ea, o vreme mai statornică decât în noiembrie, dar simţitor, mai rece. În aer se simţea un miros de iarnă, iar chiciura care se depunea peste noapte, îmbrăca totul în jur, într-o mantie albă, ca de zăpadă.

             Veni şi Crăciunul. Ajunul Crăciunului, îi găsi pe Paul şi pe Serena la o petrecere cu prietenii acestuia, unde Serena o regăsi cu drag pe Marie.

             Dimineaţa de Crăciun şi-o petrecură acasă la mătuşa Juliette, unde li se alăturară şi Louise cu soţul ei. După ce făcură schimb de cadouri, luară prânzul împreună, şi Serena se delectă cu privirea fericită, a mătuşii.

             Serena primi din partea soţului ei, o pereche de cercei cu diamante şi o zi la un centru de înfrumuseţare, împreună cu Louise. La rândul lui, Paul primi de la Serena, un ceas de mână placat cu aur, având scris pe capacul din spate "Iubitului meu, Paul".

             Pe drumul de întoarcere, Serena se gândi că fusese o sărbătoare minunată, singurul lucru care o umbrea fiind starea de sănătate a mătuşii. Pentru a rezista să stea la masă, pe toată durata prânzului, mătuşa Juliette trebui să facă un efort considerabil. Oboseala de pe faţa ei spunea totul. Serena nu se îndoia că avea să se odihnească toată după-masa.

             În ianuarie, Paul îşi reluă programul de muncă încărcat, iar Serena îşi petrecea majoritatea după amieziilor  la mătuşa, împreună cu Louise, citindu-i acesteia ziarele sau pur şi simplu încercând să fie lângă ea.

             Într-o dimineaţă, Serena se trezi cu sentimentul că ziua care tocmai începuse nu avea să fie una bună. Paul plecase devreme la birou pentru că azi trebuia să plece într-o călătorie de afaceri, pentru a încheia contracte cu un lanţ hotelier şi câteva restaurante din toată ţara. Nu se întorcea decât peste trei zile. Serena îşi zise, încercând să fie optimistă, că o să-i prindă bine să doarmă singură, dar îi simţea deja lipsa, ştiind că nu o să-l vadă decât pentru trei zile.

              Se afla în birou, când o sună Paul să-i spună că anulează călătoria, pentru că mătuşa Juliette se simţea rău şi se afla la spital.

             După o oră, ajunse şi ea la spital, sosind cam în acelaşi timp cu Louise. După câteva ore, li se permise să o vadă, fiecare pe rând, să-şi ia rămas bun de la ea.

             Ultimul care intră în rezerva în care se afla mătuşa, fu Paul. Iaşi după aproape o oră, răvăşit.

             Serena nu-l mai văzuse niciodată aşa. Dacă ar fi putut, i-ar fi luat durerea asupra ei. Dar nu putea face nimic, decât să fie lângă el și să-l îmbărbăteze. Între timp, sosi şi Bernard, şi Louise plângea încet pe umărul lui.

             După alte câteva ore, mătuşa Juliette se stinse în somn.

             Ajunseră acasă târziu, şi Serena făcu două sandviciuri şi îl obligă pe Paul să mănânce unul. Când, în sfârşit ajunseră în pat, Serena îl  trase pe Paul în braţele ei,îi mângâie spatele şi se jucă cu părul lui, ştiind că, de obicei avea efectul de al adormi.

             Tânăra era îndurerată. Şi ea o iubise pe mătuşă, îi fusese  familie. Îi părea rău pentru Paul şi pentru Louise, amândoi sufereau mult. Şi, în cele din urmă, deşi ştia că era egoistă, gândindu-se la ea, în aceste momente, era tristă şi pentru că timpul ei, împreună cu Paul se sfârşise.

             Ziua înmormântării fu una lungă. Primiră condoleanţe de la toată lumea prezentă. După atâtea strângeri de mâini şi tot atâtea zâmbete forţate, Serena era epuizată. Urcă direct în cameră, dar efortul de a se dezbrăca i se păru prea mare. Se opri lăngă geam şi îşi lăsă privirea să hoinărească.

             Auzi uşa deschizându-se şi închizându-se, paşi apropiindu-se de ea, spatele ei fu lipit de pieptul lui Paul şi braţele lui o îmbrăţişară. Ea îşi lăsă capul pe umărul lui, iar obrazul lui se lipi de al ai.

               -A fost obositor, nu? o întrebă el.

               -Da... şi trist, răspunse ea, apoi se răsuci în braţele lui, ca să poată ajunge faţă în faţă.

               -Mulţumesc că ai fost lângă mine! zise el încet.

               -Nu aş fi putut fi altundeva! Şi eu am iubit-o! spuse ea ridicând capul casă-i întâlnească privirea.

             El îi luă cu asalt gura, sărutând-o cu o pasiune care nu lăsa loc de refuz. Serena mai simţi, în atingerile lui, o disperare pe care nu o mai simţise până atunci. Îi răspunse, la fel de înfocată la sărut, agăţându-se de el, ştiind că era posibil să fie ultima oară când vor face dragoste... Şi şi-ar fi dorit, din toată inima, să prelungească aceste momente la nesfârşit.