Dulcele meu Amar (+18)

Adio, dulcele meu coşmar.

Încă o zi a trecut iar eu stăteam ghemuita într-un colţ al patului, privind în gol. Lacrimile mi se urcasera pe obrajii reci şi habar nu aveam sursa lor, întrucât erau înlocuite rapid de celelalte. Heaten continua să mă viziteze în fiecare zi, chiar dacă îi interzisesem să intre în salon. Îi puteam simţi ochii înlăcrimaţi privindu-mă prin geamul de sticlă şi felul în care privirea sa îmi retează sufletul. Mi-am tras nasul enervată, jucându-mă cu degetele pe genunchii goi. Refuzam să mănânc, să dorm sau să ma spăl. Eram un adevărat dezastru. Simţeam cum cenuşa mi se pierde în aer cu fiecare minut.

În sinea mea, ştiam că vina nu îi aparţine lui Heaten. Şi că am căzut datorită dezechilibrului meu. Însă nu voiam să o recunosc. Căci asta inseamna că nu am avut suficientă grijă şi întreaga vină avea să se apese pe umerii mei. Nu puteam concepe pierderea bebeluşului ca fiind vina mea. Îmi interziceam să o fac! Şi totuşi, când întunericul se lăsa, în liniştea nopţii îi recunoşteam lunii durerea sufletului meu.

Uşa se dechide cu un mic zgomot, iar lumina de pe hol, pătrunde în întunericul camerei în care stăteam de zile bune. Nu deschid ochii. Nu simt nevoia sa o fac. Îi simt mirosul, îi aud paşii si nu mai e nevoie sa ma întorc şi sa ma uit ca sa îmi dau seama cine este. Mă întorc cu faţa spre perete, privind acum cerul înstelat de afară şi scap un suspin. Bebeluşul meu acum era una dintre acele stele strălucitoare. Fericirea mea a murit. Nu mai e. Pântecul îmi era gol, la fel si sufletul. Simţeam cum mor în fiecare zi, iar orice fel de sentiment din inima mea îndurerată, dispărea, luând locul unui singur sentiment dureros si năucitor. Ura. Sau cel puţin sentimentele mele erau doar camuflate de către ura nemărginită pe care o simţeam.

Doamne, mă mint singură atât de mult! Încă îl mai iubesc pe Heaten, dar îl şi urăsc. Îi simt mâna rece pe umărul meu şi scâncesc când corpul îmi este înjunghiat de durerea sufletului meu secat. Îmi strâng buzele, abţinându-mă să nu bufnesc din nou în plâns. Îmi trag încet umărul din căuşul palmei sale reci şi mă aşez la marginea patului cu palmele avându-le ca sprijin.

—Hirra, iubito! Îl aud şoptind în spatele meu şi strâmb din nas la auzul tonului sau mieros.

—Parcă am interzis să mai pui piciorul în aceasta cameră. Ce cauţi aici? Întreb fără să mă întorc cu faţa la el.

—Hirra, eu te...

—Uite cum stă treaba, Blake! Ce ai zice daca te-ai căra de aici la una dintre femeile tale de companie si m-ai lăsa pe mine în pace?

—Nu mai îmi vorbi aşa, te rog! Exclamă el înfrânt, iar eu îmi fac curaj să mă întorc cu faţa spre el.

Plângea. La naiba, plânge de zile întregi, continuu! Îmi strâng degetele în pumni şi îmi aşez cu greu palma pe chipul său. Îmi las degetul mare să îi mângâie în trecere barba uşor crescută şi cu cealaltă mână îi prind palma, aşezând-o pe abdomenul meu. Nu simţeam nimic când ma atingea, dar nici când îl atingeam.

—Gol! Spun eu rar şi clar.

Îl văd cum pufneşte trist şi îşi lasă capul să îi cadă în faţă. Hohotele plânsului său isteric mă făceau să înţeleg cu ce ochi mă privea el când plângeam. Reci şi indiferenţi. Inima mea nu avea nici o reacţie, simţeam doar că sunt seacă pe interior. Secată de sentimente. Decizia pe care am luat-o în ziua în care mi-am pierdut bebeluşul, avea să îmi întoarcă poate că, viaţa pe dos. Îi trag palma mai sus, pe pieptul meu care se ridica si se lasă într-un mod liniştit şi îi văd faţa cum se ridică.