Dulcele meu Amar (+18)

Epilog.

-Din perspectiva autoarei-

Doamna Raines privi încă odată cele două morminte aşezate unul lângă celalalt, legate printr-o mică bucată de marmură pe care era scris cu grijă: "Împreună, azi, mâine, pentru totdeauna!". Îşi şterge lacrimile ce îi curgeau şiroaie pe obraji şi îşi încrucișează braţele la piept, privind melancolic la flori de pe cele două morminte. Îşi aducea vag aminte când mai dormise ultima data, oboseala simţindu-se slab sub pielea ei. Zilele petrecute la spital, alături de cuplul proaspăt căsătorit, au fost atât de tensionate. Însă totul a fost în zadar. Ei murit, dar iubirea lor a rămas vie.

— Valerie, scumpo, e timpul să mergem! Spune domnul Raines şi îşi trage nasul semn că plânge şi el.

Doamna Raines doar dă din cap afirmativ şi îi face semn cu mâna să vină lângă ea. Soţul său oftează scurt şi o cuprinde în braţe pe Valerie, sărutându-i scurt fruntea. Priveau amândoi cu lacrimi în ochi la adunătura de pământ sub care se odihnea unica lor fiică şi totusi nu le venea încă să creadă ca au pierdut-o atât de repede.

— E ciudat cum oamenii buni mor atât de repede, nu? Întreabă doamna Raines şi îşi priveşte pentru un moment soţul.

— Fiica noastră este bine acum, acolo unde este! A murit cu bărbatul pe care îl iubea, asta înseamnă ca a murit fericită! Spune Richard şi oftează din adâncul sufletului.

— Crezi?

— Sunt mai mult ca sigur! Mormăie el şi lasă o lacrimă să îi curgă pe obraz. — Ea a fost marea lui iubire, putai vedea asta clar în ochii lui! Spune în continuare şi îşi priveşte soţia pentru încă câteva secunde după care îi sărută părul, strângând-o mai tare la pieptul său.

— Iar el a fost dulcele ei amar!