Dulcele meu Amar (+18)

M-am minţit.

Dragă, Eu!
Mă mai ţii minte? Sunt Hirra, Hirra Raines. Acea fata cu părul ciocolatiu şi cu ochii căprui. Ochi ce străluceau în fiecare minut al zilei... Străluceau de fericire, iar speranţa şi visele se citeau clar în ei. Dar acum... Ştii ce? Acei ochi ce odată străluceau, acum nu mai au pic de speranţă în ei şi sunt secati de lacrimi. Dragă eu... Mi-ai promis. Mi-am promis, la naiba, că nu mă vei lăsa să mă pierd. Acum tu unde eşti? Eu unde sunt? Noi unde suntem? Se pare că nu mereu ne ţinem de promisiuni, nu? Asta e acum... Suferim. Suferinţa pare că a fost creeată special pentru oamenii ce odată aveau o viaţă colorată. Şi... Drace! Ce n-aş dat să fiu din nou fata aceea de liceu, nepăsătoare şi fără probleme mai mari decât ea pe umeri.

Cert e că nu mai pot, dragă Eu. M-am săturat, sunt înfrântă, lupta mea se apropia de sfârşit. Lupta în care am luptat numai eu, împotriva sentimentelor mele. A fost un război cu sânge rece, un război murdar. Sentimentele mele mă devorau pe zi ce trece, iar eu nu puteam face nimic decât să mă supun celui mai mare dominator...DUREREA! Aveam mereu ochii în lacrimi şi frica că într-o zi voi ceda, îmi dădea târcoale asemeni unui lup flămând gata să îşi sfâşie prada. Ce chestie... Iată-mă acum; am ajuns în faţa celei mai mari temeri de-ale mele. Sunt în genunchi... Cad. O să cedez. Nu mai am mult. Ajuta-mă, dragă Eu! Găseşte-mă, te implor. Nu mai am nimic... Te aveam doar pe tine, iar acum... Tu nu eşti!

Îmi şterg lacrimile cu dosul palmei şi scot cheile uşii de la cafenea din geantă. Afară este dimineaţă, în jur de ora şase, iar eu sunt în faţa cafenelei la care lucrez, căutând probabil chestii care să îmi ţină mintea ocupată. Toată noaptea nu am putut să dorm, aşa cum a fost şi în multe alte nopţi. Chipul dulcelui meu amar îmi apărea în faţa ochilor ori unde mă uitam. Deseori mă găseam cu palmele deasupra pleoapelor pentru a îndepărta imaginea sa din faţa ochilor. Poate că înnebuneam şi aveam nevoie urgentă de o trimitere la spitalul de nebuni. Îmi dau o palmă peste faţă pentru a-mi reveni şi când dau să descui uşa, aceasta se deschide de la sine cu un scârţâit uşor. Ochii mei se măresc vizibil şi nu îmi pot alunga nervii ce se acumulează în interiorul meu.

— Sper că nu ai lăsat uşa deschisă, Mike! Mormăi eu şi intru cu paşi nesiguri în cafenea.

Liniştea domnea în întreaga sală, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană, nefiind sigură de tot ce se întâmplă în jurul meu. Soarele încă nu răsărise, iar în jurul meu în întunericul sumbru, numai luminile de la bar luminau uşor. Iau o gură mare de aer şi caut pipăind pe peretele alăturat întrerupătoarele. Oftez înfrântă când nu le găsesc şi mai fac doi paşi, împiedicându-mă de propriile picioare. Simt cum talia îmi este cuprinsă de două braţe puternice, iar respiraţia mi se taie pentru câteva momente... Nu de frică, ci de la mirosul ce îmi invadă nările. Un miros atât de cunoscut,atât de dulce.

Îi simt respiraţia precipitată pe pielea sensibilă a gâtului meu şi îmi prind buza între dinţi, muşcând-o cu putere. Palmele sale calde se preling lent pe abdomenul meu, transmitandu-mi mii de fiori reci pe şira spinării. Înghit în sec când îi simt buzele pe lobul urechii mele, iar inima mi-o ia la goană în momentul în care îmi depune un sărut cast pe acesta. Picioarele parcă îmi erau făcute din jeleu, iar toate simţurile păreau să fie acum legate de el. De Heaten. Închid ochii lăsându-mă pradă în braţele sale, dar în următoarea secundă realitatea mă loveşte, făcându-mă să mă smulg din braţele sale şi să mă întorc cu faţa spre el, privindu-l în lumina difuză din întreaga încăpere.

Trăsăturile feţei i se vedeau perfect, iar respiraţia mi se taie pentru un moment când îi văd ochii aceia verzi ce m-au omorât cu zile. Poate că ochii lui au fost primul lucru ce m-a atras la el. Acel verde de jad, acel verde atât de perfect. Încă din prima zi am zis că omul ăsta o să mă ducă până în culmile fericirii, iar apoi mă va lovi atât de tare de pământ, încât realitatea mi se va expune în faţă ca un film enervant ce te-ar putea scoate din minţi. Mi-am asumat riscul şi am ieşit cu el pe un drum plin de suferinţă, durere, iubire şi toate cele posibile şi imposibile. Dar cine putea să ştie că izbirea mea de realitate va fi atât de dureroasă? Cine credea că Heaten din dulcea mea iubire va ajunge dulcele meu amar?

Şi încă odată în tot acest timp îmi dau seama că nu l-am minţit numai pe Theo. Nu mi-am minţit numai familia. M-am minţit şi pe mine! M-am minţit că pot să lupt până la capăt fără ca măcar să mă opun sau să spun că nu mai suport. M-am minţit că voi fi alături de iubirea vieţii mele orice ar fi. Şi în principal, m-am minţit că voi trece peste această despărţire năucitoare, care mă omoară în fiecare zi. Nu am fost în stare de nimic. Nu am fost în stare să fiu o fiică bună, nu am fost în stare să fiu alături de bărbatul pe care îl iubesc, nu am fost în stare nici măcar să am grijă de copilul care se dezvolta în pântecul meu. Iar acum sufăr cât pentru sute de persoane la un loc. Şi o merit cu vârf şi îndesat. Merit orice rău de pe pământ, căci nu am reuşit să mă ţin de promisiunile făcute mie. Mereu încercam să invinui pe altcineva pentru o greşeală făcută de către mine, fără ca măcar să îmi recunosc vina. Iar acum sunt singură şi poate că aşa şi voi rămâne.

— Hirra! Şopteşte Heaten cu vocea răguşită, scotandu-mă din transă şi deabea acum îmi dau seama că plâng.

— Ce cauţi aici, Heaten? Ţi-am zis să nu mă mai cauţi, ţi-am zis că aia a fost ultima oară, la naiba! Acum ce mai cauţi aici? Îi înşir eu întrebările pe un ton exasperat, trăgându-mi nasul în moduri repetate.

— Eu doar, am vrut să vorbesc ceva cu tine! Îmi spune şi mă prinde de braţ, trăgându-mă spre cea mai apropiată masă. Mă aşează pe scaun cu grijă şi se aşează în faţa mea pe celălalt scaun.

— Mai este ceva de vorbit? Întreb cu glasul stins şi iau un serveţel din suportul de pe masă.

— Îhî, mormăie el şi îşi lasă privirea pe degetele sale lungi ce dansau un dans nebun pe suprafața solidă şi rece a mesei.

Îmi dreg glasul şi îmi suflu uşor nasul.

— Ascult! Spun eu şi mă fac mai comodă în scaun.

— Hirra, eu... Eu te iubesc. Te-am iubit mereu, dar am fost atât de orb, atât de prost încât nu mi-am dat seama de asta. Se pare că uneori înţelegem importanţa unei persoane deabea după ce o pierdem. Şi eu te-am pierdut pe tine, iubito! Şi mi-am dat seama prea târziu ce însemni tu pentru mine, cât de importantă eşti pentru mine!

Se opreşte puţin pentru a mă privii în ochi, iar eu îi fac semn cu mâna să continue.

— Hirra eu am fost logodit cu o fată pe nume Amanda când aveam douăzeci şi unu de ani! A murit într-un accident de maşină, din vina ei deoarece consumase şi alcool. Şi ghici ce? Purta în pântec copilul meu, Hirra! M-am învinovăţit ani întregi, zi de zi, crezând că din cauza mea au murit amândoi! Îmi înecam amarul în sticlele pline cu alcool şi îmi vărsam toţi nervii pe trupul gol al fiecărei femei care îmi cădea în plasă. Au trecut între timp patru ani. Patru ani nenorociţi în care mustrările de conştiinţa nu îmi dădeau pace. Apoi... Te-am văzut pe tine şi am zis că eşti perfectă pentru mine. Nu ştiu de ce am gândit asta, dar am vrut cu orice preţ să te am! Nemernicul de Theo îmi mânca creierii în fiecare zi spunându-mi planurile sale de cucerire. Pf, normal că pentru tine, nenorocitul plănuia să te ia dinaintea mea!

Măresc ochii, iar lacrimile stau să iasă din nou. Nici nu mai ştiam să respir cum trebuie, iar mâinile şi picioarele îmi tremurau incontrolabil.

— Inima îmi era acoperită de o ură nemărginită pentru oricare femeie ce îmi apărea în viaţă şi începea să nutrească sentimente pentru mine. Nu mai voiam pe nimeni în acelaşi pat cu mine, nu mai voiam să mă atingă nimeni, până când ai apărut tu, iubito! Oricât aş fi vrut să neg şi eu simţeam pentru tine ceva. Nu era iubire la început, recunosc. A fost un ataşament ciudat, ce mi-a dat lumea peste cap şi m-a făcut să îmi deschid ochii poate că puţin mai târziu decât trebuia. Dar vorba aia... Mai bine mai târziu, decât prea devreme, nu?

Dau din cap afirmativ, nefiind capabilă să dau un răspuns sigur şi încep să îmi muşc buza în moduri dureroase.

— Nu mai face chestia aia! Spune el şi chicoteşte, iar eu îmi eliberez buza din strânsoarea dinţilor. Te-am iubit mereu, Hirra Raines, dar nu am vrut să mi-o recunosc mie! Acum câteva zile am fost la mormântul Amandei pentru a-i spune că te iubesc. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Că te iubesc mai mult decât am iubit-o pe ea.

Inima mea cred că deja era pe undeva departe, căutând un punct de sprijin pentru a nu face un atac de cord. Simţeam cu palmele îmi transpiră, iar gâtul mi se usucă.

Cel din faţa mea era chiar Heaten?