- League Of Legends -

Azir - imparatul nisipurilor

https://youtu.be/zqH4AA-KEgQ

=Traieste in Shurima=

Azir păși pe aleea pavată cu aur destinată împăraților. Statuile uriașe ale primilor conducători ai Shurimei – strămoșii săi – îl urmăreau cu privirea pe măsură ce înainta.

Lumina blândă și cețoasă de dinaintea zorilor se strecura în orașul său. Cele mai strălucitoare stele încă mai zăboveau pe cer, însă aveau să se stingă curând, odată cu răsăritul soarelui. Cerul nopții nu era precum și-l amintea Azir: stelele și constelațiile erau aliniate altfel. Trecuseră milenii.

La fiecare pas, sceptrul greoi al lui Azir lovea dalele, scoțând un zgomot singuratic, al cărui ecou răsuna pe străzile pustii ale capitalei.

Ultima oară când pășise pe această alee, o gardă de onoare alcătuită din zece mii de războinici de elită mărșăluise în urma lui, iar orașul se cutremurase sub uralele mulțimii. Trebuia să fie momentul său de glorie – însă i-a fost furat.

Acum era un oraș al fantomelor. Ce se alesese de poporul său?

Cu un gest poruncitor, Azir ordonă nisipurilor de pe marginea drumului să se ridice, creând statui vii. O viziune a trecutului, ecourile Shurimei care căpătau formă...

Siluetele din nisip priveau înainte, cu capetele ridicate către imensul disc al Soarelui care atârna deasupra podiumului iluminării, la jumătate de leghe mai în față. Era în continuare suspendat acolo, ca martor tăcut al gloriei și puterii imperiului lui Azir, deși nu mai rămăsese nimeni să-l vadă. Fiica Shurimei, care îl trezise, cea care îi dusese seminția mai departe, dispăruse. O simțea departe în deșert. Erau uniți printr-o legătură de sânge.

Pe măsură ce Azir pășea pe aleea împăraților, ecourile de nisip ale poporului său arătau în sus spre discul Soarelui, bucuria de pe chipurile lor lăsând locul groazei. Gurile se deschiseră, dând naștere unor țipete mute. Siluetele se întoarseră să fugă, împiedicându-se și căzând. Azir privea toate acestea într-o tăcere deznădăjduită, fiind martorul ultimelor clipe ale poporului său.

Siluetele au fost șterse de pe fața pământului de un val de energie invizibilă, făcute praf și pulbere și azvârlite în bătaia vântului. Ce nu mersese bine cu iluminarea lui, de făcuse să se dezlănțuie catastrofa asta?

Concentrarea lui Azir crescu. Pasul său deveni mai hotărât. Ajuns la baza treptelor, începu să le urce câte cinci odată.

Doar celor mai de încredere soldați ai săi, preoților și celor de stirpe regească le era îngăduit să pășească pe aceste trepte. Plăsmuirile din nisip ale acestor supuși privilegiați îi mărgineau calea, fețele lor schimonosite privind în sus și jeluindu-se în tăcere înainte de a fi și ele luate de vânt.

O luă la goană, urcând scările mai repede decât orice om, ghearele sale adâncindu-se în piatră și lăsând urme adânci. Siluetele din nisip se înălțau și apoi se prăbușeau distruse de o parte și de alta a sa, pe măsură ce urca.

Ajunse în vârf. Aici, văzu ultimul cerc de privitori – slujitorii săi cei mai apropiați, sfetnicii săi, marii preoți. Familia sa.

Azir căzu în genunchi. Familia sa era în fața lui, o imagine redată sfâșietor de amănunțit. Soția sa, care purta un copil în pântece. Fiica sa cea sfioasă, ținând-o strâns de mână pe soția lui. Semețul său fiu, pe cale de a deveni bărbat.

Azir văzu cu oroare cum li se schimbă expresia de pe chip. Deși știa ce urmează, nu putea să-și ia ochii de la priveliște. Fiica sa își ascunse fața în pliurile rochiei soției lui, fiul său duse mâna la sabia de la șold, strigându-și sfidarea în fața pericolului. Soția sa... cu ochii larg deschiși, în care se citea jalea și disperarea.

Întâmplarea neprevăzută îi aruncase în neant.

Era prea mult, însă nicio lacrimă nu curse din ochii lui Azir. Forma sa de iluminat făcea imposibil pentru totdeauna acest simplu semn de durere. Cu inima grea, se forță să se ridice în picioare. Se întreba cum de a supraviețuit neamul său, pentru că de supraviețuit, supraviețuise cu siguranță.

Cel din urmă ecou era în așteptare.

Înaintă, oprindu-se cu un pas sub podium și privi cum imaginile se derulează în fața lui, reconstruite din nisip.

Se văzu, în forma sa de muritor, cum se ridică în aer sub discul Soarelui, cu brațele larg deschise și spatele arcuit. Își aminti acel moment. Puterea curgea prin el, umplându-i ființa cu forța sa divină.

Un nou personaj apăru din nisip. Robul său de încredere, magul său, Xerath.

Prietenul său rosti un cuvânt neauzit. Azir se privi pe sine cum se sfărâmă precum sticla, explodând în firicele de nisip.

"Xerath", șopti Azir.

Expresia trădătorului era imposibil de deslușit, însă Azir nu putea vedea decât chipul unui ucigaș.

De unde atâta ură? Azir nu fusese niciodată conștient de ea.

Imaginea din nisip a lui Xerath se înălță tot mai sus în aer pe măsură ce energiile discului Soarelui se concentrau în ființa lui. Mai multe gărzi de elită se repeziră asupra lui, însă era mult prea târziu.

O undă de șoc din nisip explodă cu violență, dezintegrând cea din urmă clipă a Shurimei. Azir rămăsese singur în mijlocul ecourilor muribunde ale trecutului său.

Asta îi ucisese poporul.

Azir își întoarse privirea chiar în momentul în care discul Soarelui de deasupra capului său era atins de primele raze ale răsăritului. Văzuse destul. Imaginea din nisip a lui Xerath cel transformat se prăbuși în spatele său.

Armura din aur a lui Azir strălucea orbitor în lumina răsăritului. În acel moment, știu că trădătorul era încă în viață. Simțea esența magului în aerul pe care-l respira.

Azir ridică o mână și o armată de războinici de elită se ridică din nisipuri la baza treptelor iluminării.

"Xerath", spuse el cu vocea atinsă de mânie. "Crimele tale nu vor rămâne nepedepsite".

⚫Prieteni: Nasus, Sivir

⚫Rivali :Xerath ,Renekton, Cassiopeia