Tronul Discordiei

2. Frig și piatră

       Cât de frig și ce multă ceață era acolo, pe Pământ. Ningea, iar gerul tăia în carne vie, lucru ce l-a făcut pe Amir să tremure.

       — La ce altceva să te aștepți de la niște creaturi așa de moarte... așa de reci și de inutile? spuse el cu voce tare, dar mai mult pentru el, căci afară nu era nimeni.

       Normal că nu vedeai nici țipenie de om, că doar era douăzeci și cinci decembrie, Crăciunul. Oricum, sărbătoarea nu mai avea însemnătate religioasă de multă vreme, era doar o ocazie de a mai auzi mofturile copiilor care au primit telefonul pe auriu și nu pe negru, iar asta îl scârbea pe Amir.

       Ura tot, deși ultima lui amintire frumoasă s-a petrecut aici. Ce mult timp a trecut de atunci, ce schimbat era locul acesta înghețat. Băiatul tremura și își scutura zăpada din părul șaten. Nu mai vedea bine, era convins că a fost o idee proastă să vină. Nu își amintea ca acum zece ani să fi fost la fel... sau poate că era, dar sufletul lui îi ținea de cald.

       Diavolul a luat-o din loc, mergând printre blocuri și case, frecându-și mâinile și suflând în ele. Se uita pe geamuri, vedea oameni, creaturi pe care le considera nefolositoare, ba chiar toxice.

       — Voi trăiți degeaba, a spus el, oprindu-se în dreptul unei ferestre. Ați distrus tot! Din vina voastră e tata acolo, din cauza imbecilității voastre a căzut Raiul! Voi nu meritați să trăiți, nu folosiți la nimic. Ați stricat planeta care v-a fost dată, v-ați extins și pe altele, iar acum ne terminați și pe noi. Sunteți niște viruși, o tumoră a oricărei societăți... oameni infecți.

       Dacă prințul ura ceva, atunci era vorba de ei. Nu simțise vreodată un dispreț mai mare, ce pornise încă din copilărie, de când Lucifer îi povestea despre cum Dumnezeu a creat din lut aceste ,,boli", iar el, după multe încercări de convingere a plecat... s-a dus și și-a construit proprii ,,viermi" care acum erau pe cale să se revolte din motive mai mult sau mai puțin plauzibile.

       S-a saturat să vorbească singur și a grăbit pasul. A ajuns într-un parc acoperit de zăpadă. Acolo parcă nu-i mai era așa de frig. S-a uitat în jur cu un zâmbet necontrolat pe chip. Era nevoit să-și tot dea fulgii de pe față, dar parcă nu mai era așa de deranjat.
       A început să se plimbe, să privească fiecare porțiune cu o atenție greu de neremarcat. Se uita la leagănele ce scârțâiau în bătaia vântului, la fântâna arteziană înghețată, la copacii fără frunze și la tufele degerate de frig, nu că el era departe de starea aceea.

       A tresărit brusc și s-a întors. A ieșit pe porțile parcului și a început să alerge. Își amintea exact fiecare zonă în care fusese acum zece ani. A intrat într-o cofetărie, chiar dacă nici măcar vânzătorul nu era acolo și a luat un tort, același fel pe care i-l adusese și Lucifer când a fost cu el pe Pământ pentru prima și ultima oară. Apoi s-a întors, având grijă de desertul tocmai procurat. S-a plimbat iar prin tot parcul, însă nu era nimeni, iar la cât de ruginite erau acele leagăne, probabil că nici oamenii nu-l mai frecventau.