Tronul Discordiei

14. Doar unul

       Charles nu s-ar fi așteptat niciodată că prietenul lui îi va întoarce spatele atât de repede. Crezuse prostește în faptul că Amir nu s-ar putea înstrăina de el, însă se înșelase. Prințul îl uitase repede, căci inima lui era ocupată de altcineva. Fiul ducelui îl ura pe înger cu toată suflarea lui întunecată și fierbinte și nu doar pe el, ci pe toți. Îi luaseră lumina pentru a se acoperi ei cu aceasta, iar acum unul îi fura unica și infima rază de soare, fiindcă așa se putea menține viu. Erau niște egoiști ce credeau că tot ce era pur le revenea lor, lăsând diavolilor doar păcatul și ura. Nu era mirare că însuși Creatorul ființelor ce acum se zbăteau în piatră luase decizia de a-i elimina. Iar săracul Gabriel era mințit în fiecare zi a vieții lui. Ce ipocrizie, ar fi zis orice demon.

       Blondul își amintea prea bine ziua în care a pierdut-o definitiv, ziua din care ea putea sta în fața lui, însă el n-o putea vedea. Indiferent de câți ani ar fi trecut, durerea era acolo, iar golul din inima lui putea fi acoperit doar cu întuneric. Iar lucrul ce-l măcina cel mai tare era indiferența celor ce i-au luat tot ce avea. Nu le păruse rău o clipă, ba chiar se întrebau de ce soarta nu le mai surâdea de atâția ani. Blestemul lui Charles îi ajunsese de-a binelea, iar îngerii împietreau unul câte unul.

       Însă în acea zi, diavolul urma să stea față în față cu reprezentantul lor. L-ar fi ajutat să stingă focul din el? Poate că da, dar degeaba, căci în urmă rămânea doar cenușa celui ce a fost. Trebuiau să se întâlnească pe un câmp de pe Pământ, un loc deschis, acoperit de zăpadă și scăldat în vânt. Ce voia îngerul de la el? Să-și ceară iertate? Să caute îndurare? Cum îndrăznea să vină după atâția ani și să stea mândru în fața lui Charles? Nu se uita la el, că urma să împietrească în orice clipă?

       — Ai pregătit și vreun discurs convingător? îl luă blondul în râs și se apropie de el. Ce te-a făcut să te lepezi de orgoliu după atâția ani? Disperarea? iar Charles râse batjocoritor, deși pe interior ardea.

       — Poți s-o numești cum vrei, însă sunt aici ca să te rog să ridici blestemul și să ne lași în pace. Pentru o greșeală ne-ai stârpit neamul, Satană! spuse îngerul, încercând să sune cât mai ferm, dar degeaba, demonul începu să bată din palme și se îndepărtă câțiva pași.

       Athos știa că greșise, însă ce greșeală era îndeajuns de mare pentru o asemenea soartă? De unde să știe el că acuza persoana greșită și că blestemase un nevinovat? Însă Charles exagerase, el adusese la disperare miliarde. Îngerul își amintea atât de bine momentul, încât parcă se întâmplase ieri. Nu-l luase în seamă pe tânărul ce venise să-și verse nervii pe ei, însă când Cerurile s-au întunecat, iar soarele nu a mai ieșit de după nori, Athos și-a dat seama că în Iad exista cu adevărat răzbunare. Acolo totul era dinte pentru dinte, blestem pentru blestem, se plătea în fix același mod.

       Și da, poate că greșise amarnic, poate că luase lumina și culoarea unui diavol ce pe atunci era inocent, dar cât puteau însemna ele în ochii unei asemenea creaturi fierbinți și-ntunecate? Acum constata cu tristețe că foarte mult, atât de mult încât blondul ardea de furie exact ca în prima zi. Clocotea și în orice secundă ar fi putut scoate arma, însă doar își legăna nervos coada aurie. Aștepta momentul ca o hienă, iar îngerul știa că era prea târziu pentru regrete și că venise doar ca acel demon să-l vadă împietrit pe ultimul înger din Rai.

       Iar Athos se gândi o clipă la Gabriel. Desigur că era supărat pe el. Își lăsase neamul și coborâse în Infern, însă l-ar fi putut condamna? Paradisul pe care el nici nu-l văzuse era o ruină, iar dacă s-ar fi întors acum, ar fi rămas singur printre statuile scăldate de ploaie și vânt. Deși nu-i plăcea să recunoască, tânărului înger îi era mai bine în Iad, cu fiul lui Lucifer pe care Heruvimul îl considera imatur și naiv, dar cu o inimă mare și cu un suflet cald. Păcat că acolo jos erau și alte feluri de draci pe care Athos nu i-ar fi vrut lângă fratele lui mai mic.

       — Cândva aveam ochii albaștri, spuse blondul încet și admiră soarele cum apuse, apoi își scoase ochelarii fumurii și se uită la Athos.

       Îngerul se cufundă adânc în negrul privirilor lui. Charles nu mai avea pupilă, iris ori altceva, ci doar o mare de întuneric ce îi acoperise ochii ce demult erau la fel de albaștri ca ai îngerilor. Fiorii fierbinți l-au făcut pe Heruvim să ofteze, cu părere de rău. Dacă ar fi stat să judece totul la rece, s-ar fi considerat vinovat. Demonul era doar un copil, unul sufletist... atât de sufletist, încât nimeni nu s-ar fi putut gândi că s-ar fi putut sacrifica pentru cineva.

       — Tot ce văd acum este o imagine neclară și ștearsă a lucrurilor din jur. De atunci nu mai văd nici culoarea, iar lumina m-ar orbi imediat. Dar știi ce pot vedea clar? Disperarea ta și felul cum o să devii o statuie. O să-ți plângi eternitatea singur, pe un blestemat de câmp! țipă el, iar vocea lui îi sfărâmase inima de stâncă a îngerului.

       — Ceilalți nu aveau nicio vină, se chinui să zică. Te-ai răzbunat pe miliarde de nevinovați.

       — Dar eu ce eram? Nu cumva... tot un nevinovat? Un copil inocent care a vrut să-și apere persoana iubită de ura și pedeapsa voastră divină? De unde să știu c-o să fii atât de nemilos încât o să îmi iei și lumina din fața ochilor, dar și pe cea din suflet? Eu n-am mai putut s-o văd, iar pe voi v-a durut în cur, ipocriților! strigă el, iar din ochi îi curse o lacrimă negricioasă ce îi pătă obrazul alb. Am venit să vă implor și ați râs de mine, iar acum vii și mă judeci fiindcă nu mă doare nici în cot de soarta voastră? Și ca să știi... eu n-am blestemat pe nimeni, ci doar mi-am urlat suferința destul de tare ca s-o audă Dumnezeul vostru. El v-a întors spatele și ați meritat-o, fiindcă îngerii ar trebui să aducă lumină în sufletul unui păcătos, nu s-o smulgă și pe aia pe care acesta o avea!

       — Așa e, ai dreptate. Îmi pare rău, de asta sunt aici. Am greșit și îti cer iertare. Oricum voi împietri, dar voiam să am inima împăcată.

       — Să n-o ai! Să mori ca un rahat neîmplinit, altceva nu meriți! Privește partea bună, n-o să fii singur. O să ți-l aduc pe viermele ăla cu aripi să îți țină companie pe câmpul ăsta. Poate îi zici și lui adevărul până la urmă, sau... lasă. I-l voi zice eu, o să i se facă scârbă de voi.

       — Te implor... lasă-l în pace! Nu știe nimic, e nevinovat! Nu ți-a făcut niciun rău, nici nu era născut atunci.

       Athos voia cu disperare să-l salveze pe Gabriel, iar Charles vedea asta și-l apuca râsul. Nu crezuse că o să-i placă atât de mult întâlnirea asta. Era triumfător, iar Raiul era distrus datorită lui. Și nici măcar nu era rege, însă considera serios să-și facă un palat frumos pe ruinele Paradisului. Și-ar fi adunat diavoli și ar fi creat un adevărat Imperiu, apoi ar fi strâns armate, l-ar fi detronat pe Lucifer și-ar fi luat și Iadul. Pe Discordia și pe tatăl lui i-ar executa, își dăduse seama că cei doi erau vinovați pentru problemele Regatului, apoi s-ar fi căsătorit cu Amir și ar fi trăit fericiți o eternitate. El ar fi cel mai mare rege al Iadului care va exista vreodată în istorie, era sigur de asta. Marele Împărat Charles Renascentistul suna satisfăcător. Ba chiar se gândea să schimbe numele de ,,Iad" cu ceva mai frumos, însă avea timp de gândire. Mai întâi trebuia să scape de prietenul viitorului său soț și să-i arunce statuia pe câmpul acesta.

       Să aibă milă, așa cum implora Athos în fundal? Dacă ar fi avut, scenariul perfect din mintea lui nu ar fi fost valabil, iar demonul nu avea de gând să mai sacrifice nimic pentru nimeni. Făcuse asta o dată și acum trebuia să își acopere ochii din cauza luminii și a bârfelor care s-ar stârni dacă cineva l-ar fi văzut.

       — Îngerii care îsi pierd lumina devin pietre. Diavolii devin monstri, fiindcă atunci când li se smulge jumătate din inimă, trebuie s-o înlocuiască cu altceva... iar singura opțiune e întunericul, constată el, apoi își așeză ochelarii fumurii și zâmbi satisfăcut când auzi țipătul de durere al Heruvimului. Așa că spune-mi, Athos... pentru care dintre noi era mai importantă lumina?

       Dar îngerul nu îi răspunse. Respirația i se tăie, iar privirea i se încețoșă. Durerea îl prinsese într-o cușcă și nu se putea mișca. Împietrise, iar acum urma să-și petreacă eternitatea singur, pe un câmp pustiu, având în minte imaginea ultimei ființe pe care o văzuse. Charles zâmbi și-și scoase pălăria în semn de salut, aplecând capul în timp ce încerca să nu râdă. Îi făcu batjocoritor cu mâna, apoi se întoarse în Iad.

       Mai era doar unul.