,, - Nu mai ai acea căldură cu care mă obișnuisem atât de bine.
- Am devenit rece?
- Nu, ai devenit fierbinte. Ochii tăi sunt atât de întunecați, dar ard. Sângele îți clocotește în vene, iar eu nu te mai pot strânge în brațe, fii...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Era nefericit... foarte nefericit. Se răzbunase, dar degeaba. Îi văzuse suferind pe cei ce i-au smuls lumina și i-au lăsat inima sângerând, dar tot nu putea zâmbi. Se înconjurase de amintiri. Camera în care se încuia tot timpul era plină de poze cu ea, încă îi simțea mirosul dulce.
Afară se întunecase. Peste Iad se lăsase întunericul palpabil. În surdină se auzeau țipete, dar Charles nu le băga în seamă. În sufletul lui era beznă exact ca în Infern... sau, mai bine zis, dărâmăturile fericirii lui se transformaseră în Infern, în durere... în cenușă. Degeaba își construise în inimă un imperiu de păcură, când la bază stătea o ruină arsă.
Se împăcase cu faptul că pierduse propriul război, știa că nu o va mai vedea decât în poze, dar nici după mai bine de o sută de ani nu putea accepta asta. Era confuz, beat, îndurerat, suferind și slab... extrem de slab, mai slab decât fusese în toată viața lui. Făcuse o scenă urâtă la palat, știa asta și spera cu toată cenușa din el că Amir a înțeles cât alcool avea în vene... că îl va ierta și că va veni să îl întrebe ce îl măcina atât de tare.
Trăgea să creadă că prințul îl iubea mai mult decât ca pe un prieten. Căuta în el lumina pe care o pierduse și se mințea crezând că o găsea... dar el știa că, dacă ar fi fost așa, nu l-ar mai fi putut vedea, ar fi dispărut din fața ochilor lui acoperiți mereu de ochelari fumurii. Se împăcase și cu asta, cu faptul că răzbunarea nu îi oprea sângerarea. Nu mai avea ce face, iar asta îl transforma într-o cetate asediată și lăsată să ardă. Împietrea pe interior, așa cum cei ce îi răpiseră lumina o făceau pe exterior. Dar degeaba... degeaba Raiul era scăldat în lacrimi, când el era mistuit de foc și înecat în otravă.
În bezna camerei lui tăcute, Charles și-a scos ochelarii și i-a aruncat nervos. Se întinsese în pat, cu sticla de băutură ce aproape că se golise în mână. A băut ce rămăsese, apoi a strigat să i se aducă alta. Aparent, aveau un servitor. De unde venise și cum de Richter se hotărâse să angajeze unul? Ei bine, nu știa și era prea beat ca să pună întrebări. Știa că alcoolul îi luase mințile și ura faptul că, odată cu ele, nu i-a luat și suferința.
Sluga a bătut în ușă, iar primul lucru pe care vru marchizul să i-l spună a fost să intre. Dar s-a oprit... nu avea ochelarii, așa că i-a ordonat să o lase jos și să plece. După ce l-a auzit coborând scările, blondul a deschis și și-a revendicat băutura mult așteptată. A luat câteva guri pe nerăsuflate, apoi a apucat o poză cu ea și s-a holbat lung.
În tot conacul era beznă, diavolii nu aveau nevoie de becuri, vedeau perfect și în întuneric. Păcat doar că Charles nu putea vedea în lumină... păcat că ea putea fi și în fața lui, dar ochii săi lipsiți de scânteie nu ar fi văzut-o.
— Să dea Domnu' să împietriți cu toții! strigă el și sparse de perete sticla ce era deja pe jumătate goală. Să n-aveți parte de lumina pe care mi-ați luat-o mie, ipocriților!
