,, - Nu mai ai acea căldură cu care mă obișnuisem atât de bine.
- Am devenit rece?
- Nu, ai devenit fierbinte. Ochii tăi sunt atât de întunecați, dar ard. Sângele îți clocotește în vene, iar eu nu te mai pot strânge în brațe, fii...
Ops! Esta imagem não segue nossas diretrizes de conteúdo. Para continuar a publicação, tente removê-la ou carregar outra.
Luna martie nu se făcuse simțită. Pe Pământ era încă multă zăpadă, vântul bătea ca în mijlocul iernii, cerul înnorat întrista orice atmosferă bună din jur, iar oamenii nu ieșeau din case decât obligați. Un tablou trist, plictisitor și urât se contura în fața diavolilor veniți pentru a conduce morții din ultimul an spre Iad.
Pe vremuri, cei buni plecau în Rai. Acum nu mai exista așa ceva, căci Paradisul devenise un chin și pentru îngeri. Creațile din lut ale Domnului se înrăiseră, iar Lucifer avea multă ,,marfă" de adus în Regat. Pe cei mai păcătoși îi transforma în diavoli impuri și îi închidea în Sectorul Inferior, iar restul erau muncitori.
Nu mai exista Judecata de Apoi. Puținii oameni prea buni pentru un loc ca Iadul rămâneau fantome o eternitate. O incorectă soartă se țesea în fața tuturor: a îngerilor ce împietreau degeaba, a demonilor ce duceau războiul cu propriul lor întuneric și a muritorilor ce poate că ar fi meritat un loc în Ceruri, dar care trebuiau să bântuie acel sanctuar al umbrelor și al ipocriziei.
Lucifer ura cu toată ființa lui acel loc. Ar fi ras specia umană de pe fața Pământului imediat, dar asta era imposibil. Îngerii trebuiau să-și dea acordul, dar ei nu ar fi făcut-o nici în ruptul capului, iar asta îl făcea pe regele Iadului să fumege pe interior. Indiferent de cât ar fi încercat să îi convingă pe înaripații împietriți, aceștia preferau să devină stâncă decât să renunțe la tumorile acelea ce le risipeau lumina.
Însă restul familiei regale se bucura de escapada pe Terra. Mara se ținea scai de tatăl ei, învățând artele magiei negre, Rachel o pupa în fund pe mamă și o tot întreba ce va urma, iar Pandora radia de fericire. Era prima oară când mergea în ținutul oamenilor, iar asta îi dădea o grămadă de idei.
Discordia renunțase la rochiile lungi și se îmbrăcase în blugi și o bluză de mătase. Purta tocuri înalte și-și prinsese părul negru într-o coadă. Nu mai purtase astfel de haine de mii de ani, de când era o adolescentă zburdalnică, fiica unor baroni. Pe atunci, frecventa toate cluburile, de fițe sau nu. Nu fusese niciodată vreo fată cuminte, bea seara și împărțea patul cu cineva diferit în fiecare noapte.
Nu îi era rușine cu trecutul ei. Nu o deranja ca presa să vadă pozele adolescenței sale. Îi plăcuse perioada aceea de libertate, când putea să se bucure de viață, iar otrava nu îi fusese întinsă. Pe Richter tot într-un club îl cunoscuse și nu avuseseră cine știe ce relație platonică și pură. Ea avea douăzeci de ani, el vreo șaizeci și-un pic. Nici nu își amintea cum de se îndrăgostiseră unul de celălalt și în ce fel se ajunsese până la logodnă.
Dacă Discordia avusese vreodată un regret pe plan personal, acela fusese lacrima ce a curs din ochiul iubitului ei atunci când a aflat că ea îl părăsise pentru rege. Își planificaseră nunta, dar femeia aflase că Lucifer voia o soție, așa că a lăsat dragostea la o parte și a ales. Poate că nu ar fi făcut-o, dar nu o putea lăsa pe sora ei, Pandora, să ajungă regină.
