Mi Princesa

Capitolul 39

Grațioasă și malițioasă ca de obicei Samantha nu se poate abține să nu strige la săracă însoțitoare de bord că ceaiul ei este prea rece sau prea fierbinte sau prea dulce. Nefiind o persoană prea pretențioasă îmi imaginez că tensiunea ei se datorează situației în care se află Carolina. Sora mea mereu a fost un magnet pentru probleme și de asta am încercat din toate forțele să o ținem departe se lumea asta atât de tentantă și pericoluasă. Mi-e imposibil să nu mă învinovățesc pentru că nu am avut grija de ea așa cum ne-a cerut tata.

-Tata vine? spun cu ochii în cafeaua mea care s-a răcit deja.

Samantha mă privește de parcă de-abia și-ar fi amintit de prezența mea acolo și cu o indiferență ciudată ridică din umeri.

-Iar v-ați certat? oftez și iau o gură din lichiudul maroniu strămbăndu-mă când constat că  are un gust mai rău decât pare.

-Eu și tatăl vostru... am întâmpinat dificultăți după vestea răpirii Carolinei, zice ezitantă cu ochii în ceașca de ceai.

Ridic o sprânceană și  mi-o imaginez pe Sam cu o față mai roșie decât părul ei care aruncă cu vaze și obiecte de decor în sărmanul Alejandro care încearcă să o calmeze. Îmi îmaginez părul ei încrețindu-se ușor și ochii ei fiind plini de o ură mocnită pentru această lume ascunsă în umbre ce s-a strâns în inima ei ani de zile. Ani în care familia ei și-a riscat viața pentru sadica sete de sânge, de aventură și pentru o viață de lux. Mai de mult, când încerca să calmeze această ură îi plăcea să petreacă timp cu copii ei și  când rămânea doar cu mine îmi spunea că singurul lucru cu adevărat valoros pe care l-a adus mafia în viața ei... am fost eu.

-Oricum avem deja oameni dincolo de granițe, situația începe să meargă de la sine, zice în timp ce eu îmi revin din umbrele trecutului.

-Ați aflat unde o țin?

Samantha își dă o șuviță de un roșu sângeriu din ochi și se întinde spre niște hartii trântite pe o banchetă.

-Ai mai fost până acum în San Josè? spune și îmi arată niste hărți și poze.

-Asta e măcar un oraș?

Locul marcat pe hărți parea de 5 ori mai mic descât cartierul meu din LA, de fapt părea mai de grabă un sătuc decât un orășel. Doar câteva case ascunse în mijlocul nimicului lângă ocean, deși acestea nu erau tocmai niște barăci amărâte și aveau un port mult prea mare pentru pentru un sat.

-Acesta este una din resedintele familiei Valasque, sediul central fiind in Valencia, zice și eu incerc să rememorez conflictele  cu spaniolii din ultima vreme.

-Să înțeleg că vor să se răzbune pentru transportul de arme?

Samantha doar să din cap și se uită pe gemulețul mic al avionului. E cu adevărat tulburată și știu că până nu o va avea din nou pe Carolina în brațele ei nu se va lăsa. Ceașca ei stă acum goală și abandonată pe măsuță și degetele ei își fac de lucru cu o șuviță de păr. Cu timpul trăsăturile ei au început să îi trădeze vârsta și mici riduri s-au format în culțurile gurii și pe fruntea iar ochii ei sunt acum mai calmi și mai calculați. Cu toate acestea în părul ei nu am regăsit niciodată vreun fir alb, acest roșu sângeriu și nenatural fiind la fel de intens ca în prima zi. Samantha Garcia avea o forță și o intensitate în atitidine pe care nu o mai văzuse la nimeni până acum. Cumva  știu că ea o să meargă și în iad pentru a lupta pentru familia ei.

-Trupele noastre au ajuns? întreb după ceva timp când tăcerea devenea stânjenitoare.

-Vom fi așteptați la aeroport de o mașină care ne va duce spre ascunzătoarea noastră din apropierea satului. Apoi de acolo începe spectacolul.