Capitolul 16

6.5K 554 52
                                    

                                                                 

CÂND INIMA MINTE



DENIZ


Era liniște. Întuneric și prea multă tensiune, lucru ce capul meu aproape nu mai suporta. I-am văzut brațul poposind pe mânerul din piele al scaunului, continuând să bată în liniște suprafața moale a materialului. Mirosea puternic a el, iar spațiul strâmt al mașinii intensifica gradat amprenta pe care o purta întotdeauna. Pe fundal se auzeau versurile unei melodii ce mă duceau cu gândul la liniște și iubire. Iar el era în stânga mea, concentrat pe imaginea din fața lui și fredonând versurile melodiei de la radio.

Arăta de neatins. Cu maxilarul puternic accentuat de barba închisă la culoare, nasul drept și  buzele pline. Și cu noua sa înfățișare părea și mai departe. Nu-l mai regăseam stresat la ieșire din aeroport trecându-și degetele prin părul său brunet, de data aceasta podoaba sa capilară nu mai era așa bogată ca o odinioară. Semăna și mai tare cu un bolovan greu de urnit și nu doar din cauza înfățișării sale, ci și din cauza privirii sale aproape glaciară. Arăta al naibii de bine în jacheta lui din piele ce-i acoperea mușchii brațului și spatelui, completând imaginea celui mai rece cadru al inimii sale. Însă îl simțeam... curios, căutat și doritor de imagini rupte de pe buzele mele.

- O poți lua la stânga!

L-am îndrumat în momentul în care mașina i s-a oprit la trecerea de pietoni, el continuând să se holbeze fixat asupra intersecției aproape părăsite. Doar semaforul mai transmitea lumină, cum și pieptul meu mai căuta o sursă banală de puțină căldură. El era total absent.

- Nu mă înveți tu pe mine pe unde să o iau!

Mi-a trântit-o atunci când telefonul a început să-i sune continuu în suportul de pe board, aproape pufnind la auzirea cuvintelor sale. Și-a întors pentru o fracțiune de secundă privirea spre mine, împingându-mi pieptul în fereastra întunecată a mașinii.

- Poți opri aici, comandante! Am ajuns.

I-am făcut semn cu brațul către locul de parcare din fața complexului înalt, ca bărbatul brunet să-mi arunce din nou o ochiadă caraghioasă.

- Ești imposibil!

Am exclamat atunci când el mi-a urmat sugestia și aruncându-mi o grimasă amuzantă a oprit motorul mașinii în parcarea îngustă. El era aici, după mult timp în care ceva din mine l-a tot așteptat. Însă odată cu prezența sa și toate fricile mele ieșiră la suprafață, aducându-mi ceață și imposibilitatea de a-mi răsfrânge gândurile în cele mai intense trăiri.

- Deci aici a locuit comandantul Corso Grant. Nu ți-a fost greu să revii în locul unde ai crescut?

Și-a dat centura jos și pentru o clipă întrebarea adresată îmi blocase simțurile și toate acele sentimente care făceau referire strict la el.

- Nu am crescut aici. De fapt, am locuit undeva la vreo douzeci de kilometri de aici, la casă.

Am răspuns, iar ochii săi de cobalt mi-au surprins privirea fixată asupra chipului său. Mă făcea să par stupidă, nu pentru că avea curajul pe care mulți nu îl aveau, să mă întrebe de origini, să mă asculte cum îi povestesc despre fratele meu mai mic sau despre locul unde m-am născut și am crescut, ci pentru că știam că la rândul său simte cum privirea sa își lăsa amprente asupra inimii mele.

Împotriva inimiiWhere stories live. Discover now