Capitolul 34 partea II

4.2K 345 141
                                    

LA DOUĂ BĂTĂI DISTANȚĂ DE INIMĂ

DENIZ

În clipa în care liftul a ajuns la parter, zgomotul ușilor deschise nu reușise să mă determine să-mi adun forțele pentru a mă ridica de pe suprafața acelui lift. Senzația ce-mi strângea inima ca într-o menghină nu mă părăsise nici măcar o secundă, ca ținând în continuare dosarul acela la piept, capul meu să se împingă în suprafața rece a peretelui. Am privit momentul în care liftul s-a deschis, ca odată făcând acel lucru să mă împing în picioare pentru a mă ridica. Persoanele din fața liftului s-au uitat extrem de ciudat atunci când de abia am reușit să ies din cutia metalică, având în continuare ochii în lacrimi. 

Totul era în ceață, de la mintea mea până la inima mea, făcută bucățele mici, mici. Mi-am ghidat pașii spre ieșire, având în continuare acel dosar în brațe. Am trecut de biroul lui Steven care era ocupat de data acesta de un alt coleg de al lui și urmărită cu privirea până aproape de ușile glisante, am ieșit în fața aeroportului. Senzația vântului pe pielea mea o comparam cu durerea care îmi străpungea cu fiecare pas pieptul, pentru că în ziua aceea eu mă răzbunasem.

- Deniz!

Vocea sobră s-a auzit în clipa în care pașii mei au luat-o spre stângă, concentrându-mă să merg și să mă așez pe una din banchetele de lângă perete. Am scos telefonul din buzunar și fugitiv am încercat să găsesc un număr al unui taxi pentru a pleca de aici. 

- Deniz, Dumnezeule...!

Ceva în glasul lui părea mai copleșit ca niciodată, forțându-mă să mă opresc undeva pe marginea bordurii, înghesuindu-mi telefonul înapoi în buzunarul sacoului. Când i-am întâlnit ochii albaștrii, obosiți și atât de grăitori, senzația stranie de frig îmi mângâia și mai tare pielea.

- Îmi pare atât de rău, Deniz!

El a pășit spre mine, atingându-mi brațul cu degetele sale masive. Palma sa mi-a cuprins bucata de carne, făcându-mă să-mi simt sufletul dezbrăcat mai mult ca niciodată. Când s-a apropiat de mine, căldura pieptului său m-a făcut să-mi înghit și lacrimile care deja revărsau din cel mai întunecat colț al sufletului meu. Fața mi s-a sprijinit de umărul său, lăsându-mă să inspir parfumul masculin și intens, ca ceva în mine cu siguranță să se prăbușească în acele brațe.

Aveam același sentiment de protecție pe care îl aveam de fiecare dată când fiul său îmi strângea trupul în brațe sau atunci când buzele sale îmi sărutau tâmpla de nenumărate ori. Aveam să pierd acea protecție, aveam să pierd acei oameni și aveam să mă pierd pe mine, în cele din urmă. Aveam să înțeleg mult mai târziu faptul că acasă era în brațele unde te regăseai cel mai mult, unde era căldură și iubire. Însă eu voiam acasă, voiam să aparțin unei lumi de care mă rupsesem acum mult timp, de unde învățasem că iubirea se poate transforma în ura la doar două bătăi distanță de inimă.

- Nu am cuvinte să-ți pot spune cât de rău îmi pare și cât de curajoasă ai fost acolo, înfruntându-l! 

- Am nevoie de spațiu!

I-am spus atunci când am făcut doi pași în spate, trăgând după mine acel dosar plin cu dovezi, dovezi ce-i incriminau indirect pe acei bărbați de moartea tatălui meu.

- O să... plec. Am nevoie de spațiu și o să mă reîntorc acasă. 

- Deniz, aici este casa ta și știi foarte bine...

El mi-a susținut privirea nesigură, făcându-mă să tremur pe interior de atâta teamă și gălăgie. El era casa mea, locul unde eu îmi regăsisem liniștea, dar pe care mândria și orgoliul din pieptul meu avea să le spulbere.

Împotriva inimiiWhere stories live. Discover now