Capitolul 21

4.4K 386 71
                                    


PĂCĂTOS




DOMINIC

În momentul în care i-am acoperit umerii cu materialul moale, am înțeles faptul că unii oamenii au nevoie de cineva care să fie acolo, mereu, indiferent de motiv, cauză, efect sau orice altceva ce-i influențează viața. Iar ea cu siguranță avea nevoie de cineva în viața sa. Am zâmbit prostesc când s-a foit agitată, încercând să-și găsească locul pe canapeaua din mijlocul sufrageriei mele, stârnind în mine un val prostesc de empatie.

Ea îmi plăcea. Mult. Cel mai probabil dusesem acea simpatie la un nivel extraordinar de înalt, dar pe care încă îl negam în fața tuturor. Nu din teama de a recunoaște faptul că cineva reușise să-mi intre pe sub piele, mișunând agale și făcând absolut tot ceea ce își dorea cu mintea mea. Ci pur și simplu din dorința de a-mi păstra încă coerența, întrucât ea era exact ca un uragan, capabilă să-mi smulgă capul de pe umeri.

Dar o voiam. Într-un mod păcătos și periculos. Și deși știam că acest lucru presupune a ține pieptul tuturor oamenilor care aveau să-și strângă mâinile și să formeze acel lanț greu și dureros, ce de obicei face un singur lucru, frânge iubirea, aveam de gând să nu îi las. Dar ce faci când cel mai periculos om ar fi chiar ea? Femeia ce se lupta cu propria inimă?

- Încă mă mir unde încap atâtea războaie în tine...

Am morăit, lăsându-mă în liniște pe spate, pe fotoliul din apropierea ei. Era ora două dimineața, iar eu stăteam de pază în sufrageria mea, având grijă ca văpaia din viața mea să aibă tot confortul posibil.

- Ce o să mă fac eu cu tine?

Am șoptit mai mult pentru mine, sprijinindu-mi fruntea de palma dreaptă.

- Cum o să-și rezist eu ție acum?

Am bufnit copleșit și trecându-mi palmele peste față, mi-am lăsat capul pe spate, sprijinindu-l de marginea fotoliului pe care stăteam. Și la naiba cu ea, deoarece arăta exact ca un înger răzvrătit, îmbrăcat în negru, pregătit oricând de cele mai mari lupte posibile.

În momentul în care m-am trezit îngenunchiat undeva în apropierea feței sale, am știut că probabil voi ajunge să zac mult timp prin preajma sa. Când i-am îndepărtat câteva suvițe repede de pe obraz drept, simțindu-i atât de constat parfumul său sălbatic, inima mea s-a luptat cu propria rațiune. Pur și simplu aș fi putut să las ca lucrurile să decurga de la sine, să văd tot ceea ce urmează și să mă las să-i fiu aproape sau pur și simplu aș putea să influențez lucrurile, îndeplinând singurul scop, acela de a păcătui în cel mai mișelește mod, să o țin de mână puternic.

Și la naiba cu rațiunea și coerența mea ce păreau destul de departe în acel moment, deoarece mirosul puternic de flori sălbatice era mai puternic ca niciodată. Încă eram cu mintea în lift, în acel lift, cu mâinile pe pielea ei, înghesuind-o în acel colț al cutiei metalice, comportându-mă cu un adolescent plin de hormoni, îndrăgostit până peste cap.

- Cu cât stau mai departe, cu atât te vreau mai mult...

Am recunoscut, ca ceva din mine să se elibereze preț de câteva clipe. Era de la sine înțeles cât de mult încercam să mă țin în frâu și câte eforturi făceam să o țin departe de mine. Întrucât aveam un dar moștenit de la propria mama, acela de a vedea clar ceea ce reprezenta acel om pentru mine. Iar eu mă uitam la femeia de pe canapeaua mea și vedeam un singur lucru: pierzania mea... Ea era de fapt cel mai negru tablou pe care îl aveam agățat pe peretele din dormitor, cea mai veche și dureroasă rană din piept, cele mai urâte cuvinte, cea mai mare frică și cel mai greu impediment de trecut.

Împotriva inimiiNơi câu chuyện tồn tại. Hãy khám phá bây giờ