XZ (boyxboy)

Capitolul 2. Z

Îmi îmbrac cămașa albă si pantalonii de stofă neagră. Drace! Nu vreau să merg iar la biserică! Mă privesc în oglindă apoi imi bag mâinile în păr si îl dau pe spate.

-Să mergem, frate! spune Louis intrând în cameră. Ceilalți te așteaptă pentru rugăciunea de dimineață! Grăbește-te!

Au trecut 3 ani! Oamenii ăștia stiu doar rugăciuni, sfinți și... eu nu. Asta nu e pentru mine! Imi era mai bine la orfelinat, deși aici am tot ce îmi doresc... aproape. Imi lipsești X! Mă alătur celorlalți si mă așez în genunchi lângă Louis care mă privește încruntat. Cel care m-a adoptat e un preot. A adoptat încă 2 fete si 2 băieți, toți avem aceeași vârstă. Ciudat este faptul că diferența de vârstă dintre noi este doar de câteva zile. Niciodată nu am îndrăznit să întreb. Preotul încearcă "să mă aducă pe calea cea dreaptă", cum spune el. Însă din pacate pentru el Satana m-a luat deja in custodie înaintea lui. Toti ceilalti pleacă capul în jos în timp ce eu îl privesc plictisit cum citeste din carte. Josh mă lovește cu cotul si mă întorc spre el.

-Ce vrei?! zic în șoaptă 

-Zero...

Bărbatul mă privește prin lentilele mari ale ochelarilor. Mă încrunt apoi las privirea in jos. Genunchii mă dor îngrozitor! Imi întorc capul si văd ceasul de pe perete. E abia ora 7:00. Peste o oră incepe slujba... la dracu! Chiar că la dracu. Când in sfarsit termină de citit ne ridicăm in picioare. Toti fac cruce si se închină, eu doar stau in picioare si îl privesc fix.

-Dumnezeu nu o să te primească în împărăția Sa dacă... 

-Cine a zis că vreau să fiu primit? spun râzând 

-Atitudinea ta e demnă de o pedeapsă, diseară vreau să fii în biroul meu!

Biroul lui. Ceilalți mă privesc terifiați.

-Dar dragule...

-Taci, femeie! spune privindu-mă serios. Sub acest acest acoperis nu va locui niciun adept al necuratului!

Zâmbesc inconștient si îl privesc cu superioritate. Mi-am petrecut tot acest timp făcându-le probleme. I-am adus la peri albi, sperând doar că o să se sature de mine si o să mă trimită înapoi la orfelinatul de la care am venit. Dar la naiba dacă oamneii ăștia pot fi atât de enervați de atitudinea mea ca să mă trimită înapoi! Nu îi înțeleg! Imi vine să urlu si să plâng de nervi! Locul meu nu e cu ei! Locul meu nu e nicăieri! Imi strâng pumnii pe lângă corp si ies din casă fără să îmi pierd zâmbetul tâmp. Odată ce am ajuns la biserică ne așezăm in primele rânduri.

După-amiază

Stau singur pe iarbă si privesc pe stradă. Sunt oaia neagră a acestei familii ciudate. X chiar a crezut ca asta e bine pentru mine... Ce amuzant! Cred că nu o să îl mai văd niciodată. Gândul ăsta mă nauceste cu totul. Au trecut 3 ani, dar e permanent în gândul meu. Speranța că îl voi revedea cat de curând mă ține în viață.

-Mama vrea să vorbească cu tine, Zero... creier.spune Beth privindu-mă de sus si pufnind disprețuitoare

Mă ridic si plec. Nu mă înțeleg cu niciunul dintre ei, doar din cauza faptului că nu sunt capabili să gândească singuri! Ei sunt de părere că locul ăsta e o binecuvântare si ca doar un păcătos nu e in stare să aprecieze bunătatea acestor oameni care ne-au luat în casa lor. În primul rând nu am cerut să fiu aici, pentru că aveam un prieten adevărat! Un prieten care nu m-ar fi lăsat baltă... sau poate m-ar fi lăsat dacă ar fi fost vorba ca el să fie adoptat. Ideea e ca X si eu eram cei mai buni prieteni! Iar în al doilea rând tot ceea ce oferă familia asta sunt doar rugăciuni, icoane, cuvinte încurcate si multi nervi... si pedepse grele. Intru in bucătărie și mă așez lângă perete, împreunându-mi mâinile la spate.

-Zero, scumpul meu. spune cu lacrimi în ochi si imi atinge obrazul. De ce continui să fii atât de încăpățânat? Îți vrem binele.

Voi nu imi vreți binele, voi vreti să mă spălați pe creier cu religia voastră! Continuă cu predica si ajunge să îmi povestească despre fiul risipitor care s-a întors acasă si trece prin toate cărțile religioase pe care le-a citit doar ca să mă convingă să le urmez calea. As începe o criză isterică de râs, dar nu vreau o pedeapsă mai mare decat am deja.

Timpul trece. Ceea ce mă face să devin din ce in ce mai neliniștit, știind ce mă așteaptă. Mă ridic de ma masă si merg spre camera mea. Îmi dau cămașa jos si îmi privesc spatele. Încă sunt vizibile. Îmi fac un duș fierbinte care nu as vrea să se mai termine vreodată. Mă șterg încet cu prosopul apoi mă îmbrac cu pantalonii de pijamale. Ceasul arată ora 20:30. Oftez lung apoi ies. Ceilalți stau in tocul ușilor si mă privesc, râzând. Ei nu au fost niciodată pedepsiți. Habar nu au cum arată adevărată suferință! Habar nu au cum să te doară, dar să nu lași asta să se vadă pentru ca nu vrei să le dai satisfacție. Bat de două ori la ușă apoi intru.

-Ia loc, fiule! spune fără să își scoată ochii din cartea sa

Încui ușa apoi cad în genunchi si îl privesc fix. Inima mea bate din ce in ce mai repede. Înghit în sec și îl privesc cum se apropie de mine.

-Mai ai timp să te întorci pe calea cea dreaptă, Zero.

Râd si mă aleg cu cea mai dureroasă lovitură. Respirația mi se oprește pentru câteva secunde și spatele mă doare îngrozitor.

-Acest rău ți-l faci singur!

Nu! Ăsta e răul pe care tu mi-l faci! Urmatoarele lovituri pe care le încasez îmi fac pielea să ardă de durere. Îmi strâng materialul pantalonilor de pijama in pumni și privesc tavanul. Dacă Tu exiști cu adevărat și lași asta să se întâmple am un motiv bun să nu cred in Tine!