Ochi negri

Fuga nu e o solutie

Credit to the owner of the photos

la media, Mabel Brown

Perspectiva Mabel Brown

Din vina Britei acum se uita si ea la data din calendar. Nu insa in mod obsesiv. Ori din pura curiozitate. Isi plimba degetele peste date. Si incerca sa isi aminteasca ziua de 13 octombrie de anul trecut. Nu era joi, ca acum. Ci marti. Era chiar cu o saptamana inainte de...

Izbi atunci cu forta si tranti calendarul de pe blat cu o forta de care nu ar fi crezut ca e in stare. Si incerca sa se controleze. Sa nu piarda controlul. Ca de fiecare data.

Una imi dicteaza insa, ratiunea, iar alta inima.

-De ce fix eu? se intreba atunci apasata de greutatea unui adevar crunt. Isi privi mainile. Albe, spalate, ingrijite, acoperite cu cea mai scumpa crema, de pe piata.

Dar, acoperite de sange.

Lacrimile ii intepara iar ochii. Si simti cum incep sa ii tremure mainile. Se apleca si ridica cu greutate calendarul de la podea.

-Au plecat. auzi brusc o voce in spatele ei, care rasuna in bucatarie. Si scapa din nou calendarul. Fata lui Eve nu exprima insa amuzament. Ci o tristete ascunsa.

-Nu am nevoie de mila.

-Nu e mila, ci compasiune.

-Nu vad care-i diferenta.

-Te ajut?

Se apleca si lua calendarul de pe podea, cu usurinta. Pe care il arunca indiferenta pe blat, fara sa se sinchiseaca sa il aranjeze.

-Toti? intreba atunci scurt. Si o fixa cu privirea. Inclusiv el?

-Nu pricep de ce Domenico asta are un statut aparte in ierarhia sociala din casa, dar, da, nici el nu mai e in casa.

-Bine, m-ai linistit acum. se lasa atunci sa alunece intr-unul din scaune. Si sa isi ingroape chipul in palme.

Imaginea baiatului cu ochi negri o tinea inca in viata. Imaginea acelor ochi negri o linisteau si ii spuneau ca mai e o sansa pentru una ca ea. Sa aiba o viata normala.

-Vreau sa mergem acolo. 

-La ora asta? Si pe aceasta vreme? Eve porni ca un fulger spre fereastra. Si cu o singura miscare trase de perdea si ii oferi privelistea de afara drept raspuns. Ploua. Cu galeata, as tine sa adaug. Si eu care credeam ca Noah abereaza cand mi-a zis aseara sa imi iau azi pelerina de ploaie pe mine. 

-Noah spune multe. Si fara sens.

-Eh, nu minte chiar tot timpul. simti nevoia brusca si obisnuita Eve de a-l apara. Mabel observa reactia fetei, dar nu comenta nimic.

-Tu ma urasti? o intreba cu voce tremurata. Nu isi amintea sa o mai fi intrebat asta pe Miller.

Tie iti este frica de mine, ca si lui Domenico? Nu il pot intelege. E un om asa periculos, dar se teme de mine. Ca la randul meu, in mod ironic, sa imi fie si mie groaza de el. Si de ce mi-ar putea face. Doar am simtit pe pielea mea o data, cum e sa fii victima. Si nu orice fel de victima, ci una aflata la mila LUI.

-Nu, nu te urasc. Fiindca vad cat de mult iti pare rau. IN plus, daca nu ai fi reactionat tu, probabil acum el ar fi trait, iar tu ai fost in locul sau, sub pamant. 

-Ceilalti nu trebuie sa afle vreodata. 

-Parca spuneai ca spaniolul stie adevarul. murmura Eve incruntata. Si lua la randul ei un loc la masa. Spre deosebire de ea, adopta o pozitie mai baietioasa. Cu picioarele desfacute si cu coatele pe masa. Mabel se afla in aceeasi pozitie dintotdeauna, picior peste picior, plangandu-si viata pierduta. Cea de dinainte de accident.