Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 5: S-a întors

"Nu te îngrijora, Astrid!"

"Da, bărbatul ăla poate fi oricine."

"Adică, poate are părul vopsit în roșcat, nu putem ști."

"E foarte posibil nici să nu fie din gruparea noastră."

"Franco nu s-a gândit la toate opțiunile."

Jakoda și Karim stau în stânga și în dreapta mea, vorbind tot ce le trece prin minte ca să mă facă să ies din starea ciudata în care intrasem mai devreme. Atrăgeau privirile tuturor ființelor de pe stradă spre noi, dar nu îmi putea păsa mai puțin de asta. Când am auzit că tata e suspectat, am simțit că mi-a căzut cerul în cap. Nash Lane a părut mereu un om cumsecade și corect, deși eu știam mai bine. Eram șocată, dar în același timp aveam în interiorul meu un sentiment de acceptare. Și frica, nu pentru ce s-ar putea să se întâmple cu Nash; nu am fost niciodată prea apropiați, însă știam că el ar putea evita orice problemă, ci frica pentru că în adâncurile mele eram sigură că el e vinovatul.

"Și totuși, Astrid, cineva intrând în inima grupării și cineva atacându-te pe tine nu par a fi o coincidență." își vocifirează Jakoda gândurile. Karim aprobă. Eu îi ignor.

Are sens ca Nash să fie vinovat. Mai întâi Cora a furat acea busolă vrăjită care proteja un scut, apoi tata încearcă să distrugă unul. Cum tatăl, cum fiica. Sora mea trebuia să învețe asta de undeva, nu cred că ar începe așa probleme din propria inițiativă. Și astea sunt probleme foarte serioase. Gândul să le spun despre asta lui Jakoda sau lui Tyson mă bântuie, dar renunț rapid la el. Am mai trecut prin așa ceva de câteva ori, nu s-a terminat bine pentru mine: Cora era vinovată, eu am reclamat-o la cineva, iar acel cineva a venit acasă la noi pentru a discuta cu părinții. După o conversație lungă cu Nash, persoana respectivă a și uitat de problemă. Cora a rămas nevinovată, iar eu am primit pedeapsa. Dacă până atunci credeam că sunt un nimic în familie, păi așa-zisa pedeapsă m-a făcut să par ceva mai puțin decât praful din pivniță.

"Hei, am ajuns." îmi atrage atenția Karim. Clipesc des și privesc casa în care trăiesc, ea fiind în fața mea. Atât de repede a trecut timpul!

"Mulțumesc, băieți." oftez eu, întorcându-mă spre ei. Karim își mijește jucăuș ochii spre mine; el nu era în niciun caz un băiețel. Nici Jakoda nu era, dar nemulțumirile lui sunt problema lui. Prietenul meu se strâmbă, dar nu comentează. Le eram recunoscătoare. Cei doi s-au oferit să mă conducă până acasă. După ce am fost atacată de un asasin în propria grupare, nu mă mai simțeam în siguranță.

"O să rezolv eu cumva asta. O să discut cu tata." continui eu. Mințeam. Nu o să scot nici o vorbă acasă dacă voiam să nu înrăutățesc lucrurile în familie. Jakoda îmi zâmbește și mă îmbrățișează scurt.

"Ne vedem mâine?" mă întreabă el, la care eu aprob. Le fac cu mâna și mă întorc pe călcâie, începând să merg spre ușa casei. Pașii lor se aud îndepărtându-se.

În momentul când intru în casă îmi dau ochii peste cap. Voci zgomotoase se auzeau din camera de zi, asta însemnând că toți membrii familiei sunt acolo. Exact de ce nu am eu chef azi. Nash și Cora mi-au adus destule probleme. Câteodată mă întreb cum ar fi ca Nash să nu o fi cunoscut vreodată pe mama. Aș fi fost doar eu și ea împreună, cu tatăl meu biologic pe care nu îl cunosc undeva prin lume. De cele mai multe ori mă irită că mama refuză cu vehemență să discute despre el, dar nu pun oricum multe întrebări.

Îmi strâng buzele într-o linie fină și pășesc în față. Scările spre etajul următor erau chiar în fața intrării în camera de zi. Poate dacă pășesc foarte încet, nu mă vor observa. Sau poate că nu îmi vor acorda atenție deloc, așa cum fac în restul zilelor. Doar în genul ăsta de momente îmi doresc ca ei să mă ignore. Dar nu, dorințele mele nu au fost ascultate. Eram deja la jumătatea treptelor când cineva și-a deschis gura.