Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 6: Cătușe și rubine

Bocancii asasinului fac zgomot pe podeaua camerei mele. Picioarele lui lungi și puternice, acoperite de blugi negri, m-ar putea lăsa inconștientă cu o simplă lovitură. Înghit în sec, iar ochii verzi ai bărbatului mă fixează. El face un pas în față, spre mine. Doamne, ce mă fac?! În spatele meu e peretele și în față e el! De data asta Tyson nu va apărea de nicăieri, iar familia mea nu va da doi bani pe mine dacă țip. M-a prins. Cum m-a găsit când eram acasă, nu am idee...

Colțurile ochilor bărbatului se subțiază, de parcă el ar rânji sub eșarfa care îi ascunde fața. Îi place frica mea, sunt sigură. Scrâșnesc din dinți și pășesc în spate, dar călcâiul meu deja atinge peretele. Tresar și reacționez rapid, ridicându-mi mâinile. O rafală de vânt începe să bată spre asasin, dar el se ferește și se lipește de peretele opus, astfel încât vântul meu să nu îl poată arunca pe geam. Telefonul meu de pe noptieră începe să vibreze din cauza mesajelor primite, dar Jakoda e ultimul lucru la care mă gândesc acum.

Dezavantajul meu, dar și al bărbatului, e că nu ne mai putem lua prin surprindere. Îmi cunoaște puterile, știe ce pot face. Și eu știu că asasinul se poate regenera cât ai clipi, deci o metodă de a-l încetini e să continui să îl rănesc până când obosește și cedează sau până eu obosesc. A venit să mă prindă, nu să mă omoare. Asta e singura șansă pe care o am.

În secunda în care fac un pas spre ușa camerei, bărbatul se mișcă rapid și, cu eleganța unei lebede, face un salt surprinzător de-a lungul camerei. Corpul meu micuț nu poate susține greutatea care se află deodată peste el și cade cu o bufnitură pe podea. Asasinul mă imobilizează, ținându-mi mâinile la spate și picioarele întoarse într-o poziție incomodă, ținute de genunchii lui. Stăteam pe abdomen și vedeam doar podeaua, dar indiferent de asta continuam să mă zbat.

"Potolește-te sau o să îți rupi un picior. N-am chef să te car." se aude vocea iritată a asasinului.

"Păi, ghici ce! Nu totul în viață e așa cum vrei!" scuip eu și îmi strâng pumnii. Reușesc cumva să îmi mișc cotul și îl lovesc în coaste, dar bărbatul nici măcar nu s-a clintit.

Încep să adun aerul printre degetele mele, gata să fac una dintre fâșiile ascuțite care l-ar putea răni. Ghinionul meu e că asasinul poate vedea tot ce fac, iar eu nu îl văd deloc. El observă ce vreau să fac și îmi strânge dureros încheieturile cu o mână. Asta mă face să îmi pierd concentrarea și să icnesc încetișor. În următorul moment, simt ceva rece în jurul mâinilor și aud un clic scurt. Îmi măresc ochii.

M-a încătușat.

Și de data asta, cătușele sunt din fier și nu le pot tăia cum am făcut cu frânghia.

Cred că am dat de naiba.

Când asasinul își ia genunchii de pe picioarele mele, mă ridic în șezut și mă aplec puțin, apoi, luându-mi avânt, îl lovesc în nas cu capul. Aud un mârâit îndurerat, dar nu am timp să mă bucur de mica victorie. Sar în picioare și încep să fug spre ușă. Cătușele îmi îngreunau mișcările, însă va trebui să mă descurc așa până reușesc să le scot.

Ajung în fața primului obstacol, numit mânerul ușii. Mă chinui să îl deschid cu cotul, iar asta îmi cheltuie timp prețios în care asasinul a reușit să mă prindă, din nou. El mă apucă de braț și mă trage spre el. În următorul moment, mă trezesc cu o eșarfă colorată legată strâns în jurul gurii mele. Era prea aproape de pielea mea ca să o pot tăia fară să mă rănesc. Nu mai pot vorbi. Încep să mă panichez, iar vântul începe să bată în diferite direcții prin cameră. Dar era prea târziu.

Mă zbat, lovesc, îmi folosesc abilitățile, dar niciuna dintre încercările mele nu îl oprește din a mă ține strâns de brațe și a înainta spre geamul deschis. Nu voiam să îl omor, mi-a ajuns moartea Serenei. Trebuia cumva să scap de el, sau Tyson va fi nevoit să găsească altă persoană care să protejeze scutul al treilea. Într-un fel sau altul, meritam toate astea.