Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 7: Yadii

Negru. Negru, negru, negru. Nu vedeam nimic, nu puteam face nimic. Până și corpul meu arăta negru în întunecimea asta. Nu știam dacă privesc în sus sau în jos, dacă pluteam sau dacă stăteam. Dar auzeam vântul cum șuieră și cum niște frunze uscate s-ar mișca pe o suprafață dură. Senzația vântului mă făcea să tremur. De fapt, tremuram toată. Simțeam o durere adâncă în oase, iar mușchii îmi stăteau încordați ca după un antrenament. Îmi despart buzele și încerc să spun ceva, dar atunci realizez că nu puteam respira.

Nu exista pic de oxigen în locul ăsta. Mă zbat frenetic, încercând să simt în zadar aerul care a fost alături de mine încă de când m-am născut. Era ca și cum mă scufundam într-un ocean nesfârșit cu fiecare secundă în care căutam ce iubesc cel mai mult, deși această expresie nu e corectă, pentru că în apă simt bulele de gaz vital. Oboseam rapid și capul mă durea. Era un chin absolut să stau aici. Un coșmar așa cum nu am mai văzut vreodată. Asta e frica mea, să fiu singură fără abilitatea mea.

Vreau să plâng, dar nu am lacrimi. Trezește-te, Astrid! Trezește-te!

Spatele mi se ridică brusc de pe pământ și încep să tușesc, luând guri mari de aer binevenit. Inspir și expir neregulat, rapid apoi mai lent. Particulele de oxigen vibrează în jurul corpului meu și nu am fost niciodată mai fericită să simt asta. Tremur toată și durează câteva minute să îmi revin. Coșmarul încă îmi colindă gândurile, dar sunt mai mult decât recunoscătoare să văd că nu e întuneric în jur. Sunt trează.

Realizez că stau într-o poziție extrem de incomodă, cu mâinile ținute la spate și obrazul lipit de un umăr. Gem și îmi întind picioarele amorțite, fiind amețită pentru un moment. Îmi mișc degetele mâinilor și ale picioarelor. Clipesc des și zăresc deasupra mea un tavan din piatră foarte îndepărtat, cu niște găuri în el prin care intră lumină. Mă încrunt, dar observând culoarea gri a pietrei, amintirile gonesc prin mintea mea. Venirea asasinului, apoi fuga de el și apariția chestiilor gri cu ochi colorați. Îmi măresc ochii. Ei ne-au prins. Încă mă întreb ce sunt...

Cu încheieturile mâinilor blocate în cătușe, mă ridic cu greu în șezut. Analizez împrejurimile cu groaza crescând în mine. Sunt la capătul unui hol rotund, cu pereți gri peste tot în jur. Podeaua pe care stau e prăfuită și faptul că sunt desculț nu ajută. În spate e o fundătură, iar în față holul continuă mulți metri. Parcă sunt într-o peșteră foarte mare. Nu văd uși sau ferestre și asta mă face să cred că sunt sub pământ. Unde mama naibii am ajuns? Nu pare o temniță în care creaturile gri să ne fi adus. De ce ne-au atacat în primul rând?! Doamne, nici nu știu ce oră este! Jakoda sigur se îngrijorează pentru că nu i-am răspuns la mesaje.

În dreapta mea, întins pe podea, e asasinul. Bărbatul pare inconștient, cu ochii închiși și trupul nemișcat. Abia dacă îl aud cum respiră. Gluga și eșarfa încă îi acoperă fața, negre ca restul hainelor de pe el. Îmi strâng pumnii indecisă. Aș putea să fug acum și să îl las aici, dar chestia e că nu am idee unde e 'aici'. Asasinul părea că îi cunoaște pe atacatori. Dar dacă el se trezește, e foarte posibil să mă omoare ca să scape de mine. Chiar ar putea să dea vina pe creaturile gri! Mă rog, asta nu are sens pentru că Actonii mă vor moartă oricum...

Inspir lung și oftez, cu inima bătând în ritm cu frica mea care crește. Decid să rămân aici, cu speranța că asasinul mă va lăsa în viață. Dacă mă gândesc mai bine, merit tot ce mi se întâmplă. Eu am omorât-o pe Serena, îmi accept pedeapsa. Nu voi lăsa asasinul să îmi fie sfârșitul, ci voi lăsa conducătorul grupării Acton să decidă ce merit. Dacă asta îmi e soarta, nu o să fug de ea.

Mă târăsc până la asasin când senzația cătușelor începe să mă scoată din minți. Mă așez pe vine lângă el și îmi întorc corpul într-o poziție ciudată, apoi încep să îi cercetez buzunarele gecii cu mișcările mâinilor limitate de metalul nenorocit. Nu văd ce fac, dar chițăi fericită când dau de o cheie. Îmi flutur degetele, iar aerul din jurul cheii o face să leviteze, apoi o mișcă spre o găurică din cătușe. În scurt timp, ele cad pe podea cu un zgomot. Îmi aduc mâinile în față și îmi masez încheieturile roșii, bucuroasă că am scăpat în sfârșit de blestemațiile alea.