Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 10: Ideea lui Zakar

Aveam o senzație ciudată. Chiar dacă au trecut câteva zeci de minute de la întâlnirea cu blestematorul și nu mai simțeam efectele privirii lui, continuam să îi văd ochii undeva în minte. Acele două globuri straniu colorate parcă mă tot loveau în spatele capului și nu numai o dată m-am întors să privesc înapoi. Erau ca o amintire vicioasă care nu mă lăsa în pace. Blestematorul era versiunea mai înfricoșătoare a Serenei Morton. Îmi era frică. Zakar m-a atenționat că asta e nimic pe lângă ce poate face yadiul. Bărbatul nu mi-a răspuns la restul întrebărilor.

Singura consolare pe care o aveam e că ochii mov îmi aduceau aminte de bluzele colorate ale lui Jakoda.

Și acum mergeam, din nou. Dar de data asta aveam un scop. Deja suntem siguri că în apropiere e un oraș de yadii și că acolo există un portal. Dacă reușim să punem mâna pe el, atunci scăpăm din locul ăsta oribil. Eram gata să mai suport câteva ore sau zile aici când știam că ne vom întoarce. Dar sincer nu știu unde voi fi mai în siguranță, aici sau acasă, pentru că asasinul m-a prins. În secunda în care pășim în grupări, el mă va duce la conducătorul lor pentru a mă executa. Și din câte știu eu, Orion Morton nu e un om milos. I-am omorât sora. Cred că iadul mă așteaptă.

Îmi strâng mâinile la piept și îmi privesc tălpile goale. Vocea lui Zakar îmi atrage atenția. "Am rămas fără gloanțe. Mai am doar...asta." zice el morocănos, arătând spre pușca ruginită pe care a luat-o de la yadia de lângă izvor.

"E mai bine decât nimic." spun eu.

Când îl priveam pe Zakar, îmi aduceam aminte de ochii lui triști și plini de durere. A avut expresia asta când l-am întrebat dacă a simțit ce poate face blestematorul, deci e logic că răspunsul e da. Nu mă pot abține din a mă simți rău pentru el. Adică, el e un asasin care a fost serios din clipa în care l-am văzut. Abia dacă a arătat câteva sentimente pe fața lui dură ca piatra. Desigur, se comportă așa pentru că am omorât pe cineva din gruparea lui, dar durerea lui mă neliniștește oricum. Zakar, cel care poate vindeca cele mai grave răni într-o secundă, să fie bântuit de dureri cumplite. Mă apucă fiorii.

"Nu mă privi așa. Tu dintre noi doi ești cea cu abilitatea fatală. Ne vei apăra." zice asasinul încruntat. Îmi ridic sprâncenele surprinsă și enervată în același timp. El tocmai a admis că eu sunt mai puternică? Mă simt flatată.

"Ai mâini, ai picioare. Te poți lupta și fără abilități sau gloanțe."

"Ai auzit vreodată de atacuri la distanță?" întreabă Zakar batjocoritor, punându-și o mână pe șold și gesticulând cu cealaltă.

Îl ignor pentru un moment. Observasem fără să vreau că ceața din fața noastră pare mai rară și puteam vedea mai bine. Zăream mișcare înainte și auzeam un vuiet ca de vânt. Vânt? Nu, l-aș fi simțit. E altceva. Chiar și găurile care duceau în peștera subterană nu mai erau atât de multe. Abia dacă treceam pe lângă una.

"Sau dacă cineva vrea să ne împuște? Poți opri glonțul." continuă să vorbească asasinul. Îi arunc o privire confuză. Nu a mai vorbit atât de mult până acum. Zakar îmi înțelege privirea și încleștează maxilarul, refuzând să mai spună ceva.

"Nu pot opri gloanțe, sunt mult prea rapide. Poate dacă mă antrenez mai mult, o să pot face și asta cândva. Uite." zic eu, arătând în față.

Vuietul se auzea tot mai tare. Cuvintele lui Zakar de mai devreme îmi colindă mintea: 'Aud apă'. Grăbesc pasul, lăsându-l pe bărbat în spate pentru un moment, însă el mă ajunge rapid. Ceața parcă dispărea în locurile unde mergeam și astfel vedeam mult mai departe. Am rămas cu gura căscată la ce s-a dezvăluit în față.