Sacrificii

Capitolul 27

Soarele arde pe cerul senin și mă bucur atât de tare de caldura lui. E ora 8, intru la 12 și acum îl aștept să vină cu cafeaua pe balcon. Este foarte cald pentru luna Martie și este atât de frumos afară.

— Ai emoții pentru diseară? mă întreabă, intrând pe balcon. Îmi pune cafeaua pe masă și se așază în fața mea.

— Eu? Nu prea. Cum ești tu? mă ridic de pe scaun și mă așez pe picioarele lui.

— Sunt îngrozit...

— Nu mușcă, să știi, și nici nu omoară oameni cu privirea! încep să râd, prinzându-i mâna.

— Oh, ce bine că mi-ai spus! Mă gândeam că omoară iubiții fiicei lui doar atingându-le mâna. mă privește zâmbind.

— De fapt... ești cam primul pe care îl întâlnește.

— Primul ce?

— Primul băiat.

— Nu ți-a cunoscut prietenii?

— Ba da! Îl știe perfect pe Adrian și pe câțiva foști colegi, dar nu i-am prezentat niciodată un iubit. îmi las capul în jos.

— De ce? mă întreabă uimit.

— Pentru că nu mi s-a părut niciodată important. Mai mult mă interesa să-i prezint o carte frumoasă sau să îl pun să asculte melodia mea preferată.

— Presupun că ai avut iubiți... a știut de ei?

— De absolut toți.

— Și de Edwards?

— Da.

— Iubito, iartă-mă, știu că sunt bădăran, dar ce ți-a făcut sau ce ți-a promis ca să fii împreună cu el?

— Peter... te rog... Chiar nu vreau să vorbesc despre el.

— Știu că sunt de umplutură și că sunt cu tine doar ca să treci peste Harry, mă folosești pentru ca să uiți de el.

— Peter-

— Și mie îmi place să fiu cu tine, îmi place să te las să mă folosești, să știu că sunt pentru tine-

— Nu. Te rog, oprește-te. îi pun palma pe buze. Te-am folosit. Am profitat de fiecare secundă pe care mi-ai acordat-o și nu regret asta. Regret faptul că te-am făcut să vrei să fii folosit.

— Doar de tine.

— Iubitul meu... îmi pun palmele pe obrajii lui. Nu te mint, nu o s-o fac niciodată. Îmi plânge inima de durere numai când îmi amintesc fața lui. Sunt sfâșiate toate părțile mele frumoase și bune. M-am simțit mult timp folosită și uitată într-o pădure întunecată. Încă mai simt asta în unele momente în care sunt singură.

— Nu ești singură.

— Tu m-ai iubit.

— Și te iubesc.

— Și m-ai acceptat defectă, fără să ai pretenții să te iubesc înapoi.

— Iubita mea, trebuie să mă lași să te iubesc, doar așa trăiesc. Cu iubirea pentru tine. Și nu ești defectă, ești perfectă.

— Peter, mă faci să râd! îmi șterg lacrimile și îmi sărută mâinile.

— Râzi! Doar așa vreau să te văd, râzând și zâmbind. se uită fix în ochii mei. Îmi șterg de tot lacrimile și îl cuprind cu brațele. Îl sărut apăsat și mă strânge tare cu brațele lui puternice. Ce mică îmi ești! zâmbește atât de fericit.

— Mă iubești mult, așa-i?

— Enorm, Soph! Nu îți dai seama.

— Te iubesc, Peter! Pentru că ești aici, acum, cu mine, acceptându-mi toate mofturile și toate trăirile, acceptându-mă tristă și depresivă. Și pentru că mă iubești. Te iubesc pentru că mă iubești atât de mult! îi spun sincer, privindu-l în ochi.

— Sunt cel mai fericit, Soph!

— Îți mulțumesc! îi răspund sincer.

Și totuși îl văd cât de emoționat e pentru diseară. Tata e fericit că îl întâlnește pe Peter și cred că e ușurat că am terminat-o cu Harry, de fapt, el a terminat-o cu mine, dar nu mai contează.

Mă îmbrac repede, mă aranjez cât de cât, îmi iau geanta și plecăm la cursuri. Mergem pe jos pentru că e foarte frumos afară și ajungem imediat. O văd în curtea din spate pe Daiana care mă așteaptă agitată. Îl sărut pe Peter care îi face cu mâna Daianei și pleacă la colegii lui.

— Bună ziua, domnișoară! o salut.

— Nu prea e bună... spune cu jumătate de gură.

— De ce nu? Vreme e frumoasă, eu sunt bine, Peter e minunat, voi sunteți bine amândoi, în seara asta îl întâlnește Peter pe tata... de ce nu ar fi o zi bună? o întreb zâmbind.

— Nu mai zâmbi, bleago! Nu ești fericită, Sophie! îmi spune nervoasă și își stinge supărată țigara.

— Adică? o întreb deja iritată de atitudinea ei.

— Știu ce e în sufletul tău, știu că îți e greu și că îl iubești. Nu te mai preface!

— M-am prefăcut destul timp încât sentimentele mele pentru Peter au devenit reale.

— Soph... Harry nu e azi la facultate.

— Așa, și?

— Nu e azi la facultate pentru că mâine se căsătorește cu Patricia. îmi spune și se uită fix în ochii mei. E tristă.

— Așa. îi spun vizibil neafectată. Și?

— Sophie... se căsătorește. Dacă până acum ai avut speranța că o să se despartă de ea, și știu foarte bine că ai avut-o... de mâine nu o să mai existe nicio șansă.

— Să nu mai existe! Asta este, Diz! Ce să fac acum? Dacă se căsătorește cu ea, înseamnă că e sigur, că e convins că Patricia e ceea ce îi trebuie.

— Te doare.

— Mă doare ura.

— Soph...

— Mă doare lașitatea lui și nonșalanța cu care m-a uitat.

— Nu poți să ren-

— Ba normal că pot! Am făcut-o. Am renunțat la el demult.

— Bine. Atunci așa rămâne! spune nervoasă și își aprinde o altă țigară.

— Le sudezi sau cum? o întreb râzând.

— Nu-l iubești pe Peter, știu asta, simt asta. Îl iubești pe Harry. Nu poți să mă minți. Nu pe mine.

— Bine, Diz! Fie ca tine.

— Treaba ta! Mă duc! Te iubesc, pa!

— Te iubesc! o îmbrățișez și pleacă.

O, Doamne! Îmi simt corpul cum tremură de nervi. Îmi simt capul greu. Am inima strânsă și nu pot să o desfac și să respir din nou. Nu am aer. Stau pe băncuța de lemn și mă uit în gol. Mi se întunecă toată imaginea. Nu pot să văd. Închid ochii și îi văd ochii. În capul meu, în fața mea apar ochii verzi ai lui Harry, apar buzele lui rozalii, apare părul lui roșcovan. Mă țin bine de lemnul băncii ca să nu cad. Simt o mână pe spate. Îi simt respirația lui Peter în ceafă și deschid ochii.

— Astăzi lipsești de la cursuri! îngheț când îi aud vocea și deschid ochii.

Durează două secunde până îmi revine văzul. Nu mai e nimeni în curtea din spate, ci doar eu. Mă întorc și îl văd pe Harry, zâmbind.

Sunt conștientă sau mi-am pierdut conștiența?