Sacrificii

Capitolul 12

După o lună. Sâmbătă. Dimineață.

Tresar dintr-odată când aud alarma telefonului și îmi vine să îl arunc pentru că am uitat să o dezactivez. Este ceasul 7:30 și aș vrea să mai dorm, dar văd un mesaj de la Peter și îl deschid.

Am adormit cu gândul la tine... Cu cât vorbim mai mult, cu atât mă simt mai apropiat de tine și îți mulțumesc pentru asta. Pentru că mă lași încet, încet să te cunosc. Nu am fost așa și nu am simțit niciodată ce simt când sunt în prezența ta. Simt că pot muta munții pentru tine și îți promit că inima mea e în mâinile tale. Noapte bună, Sophie!

Mi se face pielea de găină și zâmbesc imediat ce termin de citit mesajul lui, însă mă întristez pentru că eu nu simt la fel. Îmi e foarte drag, îmi este prieten, dar nu îl pot iubi. Luna asta a fost grea din cauza facultății. Foarte mulți profesori, foarte multe materii și extraordinar de multe pretenții, dar am reușit să rezist. Am stat numai cu capul în cărți și am ieșit de câteva ori cu Peter la cafea și la filme nou apărute. Harry... Harry îmi trimite săgeți la cursuri, iar la seminare mă pune numai pe mine să răspund. Colegii deja au prins puțină ură din cauza asta și îmi pare rău. Amelia, colega mea, îmi spune mereu să nu îi bag în seamă pentru că sunt invidioși.

— Nu pot să cred! intră Daiana în cameră îmbrăcată în pijamale.

— Ce ai?

— Ți-am auzit telefonul sunând și m-am trezit! ridică plapuma și se bagă lângă mine în pat. Mijește ochii când vede mesajul din telefonul meu. Vreau să văd! îmi spune zâmbind și îmi ia telefonul din mână. Citește atât de atent și face fața ei de copilaș care se bucură.

— Nu face fața aia, te rog!

— Dar e atât de drăguț ce îți scrie aici! Soph, te iubește!

— Știu, dar nu am cum!

— Dă-i o șansă!

— Nu pot să îmi bat joc de el doar ca să fac experimente!

— Ai dreptate... Dragoste cu forța nu se poate!

— Ce fac acum? îmi pun mâinile în cap.

— Spune-i ce simți! Măcar atât. Dar nu acum, pentru că e ora 8 și probabil doarme.

Daiana se lungește lângă mine și îmi las capul pe pernă. Deja simt cum mă ia somnul și încerc să mai dorm puțin.

*
Mă trezesc speriată de soneria telefonului. Oftez cât pot de tare și mă uit la apel. Harry?

— Diz! încerc să o trezesc. Diz! o mișc mai tare și mormăie.

— De ce nu mă lași?! aproape plânge.

— Mă sună Harry! îi spun și oftează.

— Răspunde-i! mă împinge.

— Da? răspund.

— Bună ziua! Ce faci?

— Dorm.

— La ora asta? Serios?

— Da. îi spun și mă uit la ceas. Mă ridic din pat când văd că e ora 14. Ce s-a întâmplat?

— Plec două zile la Boston. Am o casă într-o zonă de țară și nu am mai fost de ceva vreme.

— Și ce să-ți fac eu?

— Să mergi cu mine.

— Nu, Harry!