Sacrificii

Capitolul 3

Harry, mă rog, Harold ne prezintă bibliografia cursului și a seminarului și ne spune ce "pretenții" are de la noi pentru această materie. Nu sunt niște cerințe inimaginabil de grele. Mă așteptam la ele, oricum. Încă nu mi-am revenit prea bine și de câte ori mă uit la el, îmi simt obrajii îmbujorați. Sentimentul ăsta pe care îl simt acum este rușine. Rușine și frică. Și puțină agonie. Off!

— Are cineva întrebări? ne întreabă uitându-se la toți colegii mei. Se pare că nu. își răspunde și toți încep să râdă, inclusiv el și mai puțin eu. Am nevoie de cineva prin care să țin legătura cu voi. Sophia? Sophie? Iartă-mă dacă greșesc! îmi aud numele și îmi stă inima în loc. Mă uit la el și încerc să par relaxată.

— Sigur! Vă voi da e-mailul meu. îi răspund.

— Perfect! Ne vedem mâine! Succes în noul an universitar! Liberi! ne spune și mă pregătesc să ies cât mai repede pe ușă, dar toată lumea se îngrămădește să iasă, așa că îmi așez stiloul în toc și aștept. Sophie! mă strigă Harold.

Cobor scările până la catedră și nu îmi spune nimic. Își strânge cărțile de pe masă, stiloul și markerele pentru tablă, răspunde cu "la revedere" tuturor colegilor mei și bag de seamă că așteptă să rămânem doar noi. Lucru care mă înspăimântă groaznic.

— Harvard, ă? râde, oprindu-se din strânsul lucrurilor. Ochii lui sunt acum atenți la mine.

— Pot pune aceeași întrebare. îi răspund serioasă. Îmi scot caietul, rup o foaie, îmi trec adresa de mail pe ea și i-o dau.

— Și numărul de telefon, te rog! o împinge înapoi spre mine. În caz că e ceva urgent să te pot suna. explică. Trec și numărul de telefon.

— Ok, pentru urgențe folosim telefonul. Mi se pare corect. îi dau hârtia și o pune într-o carte.

— O ieșire în oraș ți se pare o urgență? mă întreabă și paralizez. Nu iar! De când am frica asta?!

— Nu, nu mi se pare.

— Dar ai accepta?

— Niciodată. îi răspund și zâmbește cu gra până la urechi. Pot pleca?

— Așa ai spus și vara trecută. Că nu o se ne mai vedem niciodată. îmi amintește și râde.

— Dacă aș fi știut... O zi bună! îmi pun geanta pe umăr, nu îi zâmbesc deloc și plec.

— Ne vedem curând! strigă după mine și vreau să ies cât de repede pot.

Se învârte tot holul cu mine. Este 11:50 și am câteva mesaje de la Daiana să ne întâlnim în curtea din spate. Pentru că prima săptămâna este administrativă, am terminat pe ziua de azi. Diz îmi face cu mâna când mă vede.

— Ce ai? mă întreabă imediat ce ajung la măsuța de lemn.

— Am murit. îi spun și se încruntă. Din câți oameni există pe planetă, fix roșcatul din seara aia îmi e profesor de literatură și îndrumător! mă așez bombănind și durează ceva până se prinde Daiana.

— Nu! e șocată. Nu există așa ceva! își pune mâinile la gură. Soph, ăsta e cel mai tare lucru posibil! începe să râdă puțin cam tare.

— Shh! Te rog, nu fi neserioasă... Diz, trăiesc un coșmar acum, nu? Te rog, spune-mi că nu e adevărat... aproape plâng de nervi, dar Daiana mă îmbrățișează. Adrian e total pe lângă. Se uită confuz la noi, cu țigara în mână. Nu te mai uita și tu așa la mine! strig la el.

— Nu înțeleg ce aveți. Dizzy râde, tu plângi. ridică din umeri.

— Îți spunem acasă. Acum, taci din gură puțin ca să pot să gândesc! îi pune mâna la gură. Te duci acasă, mănânci și vorbim când ajungem și noi. îmi spune Daiana și mă îmbrățișează iar.

Plec de lângă ei.

Din perspectiva lui Harry.
Toată ziua m-am gândit numai la ea. Este foarte ciudat ce se întâmplă. Am primit avansuri din partea multor studente, dar niciodată nu am încălcat această relație dintre profesor și student. Nu este etic, în primul rând, și în al doilea, nici nu mi-a plăcut nimeni în mod deosebit.

Mi-am terminat programul de o oră și am ajuns acasă. Am fost cam ciudat azi cu Sophie. M-am comportat aiurea și am făcut-o să se simtă prost. Știu că o să înrăutățesc lucrurile, dar simt nevoia să îi explic anumite lucruri și să cădem de acord că nu vom trece niciodată linia de student-profesor. Nu că s-ar gândi la asta. La naiba! Normal că s-a gândit! Și eu m-am gândit toată vara oare ce o fi cu ea... Câți ani are, de unde vine, unde se duce. Trec numărul în agenda telefonului și o sun.

— Alo? vocea ei nu foarte subțire e atât de liniștitoare.

— Sophie! Sunt Harry! Aș vrea să știu dacă ne putem vedea astăzi pentru a-ți comunica diverse cerințe și lucruri pentru curs. mint fără să-mi dau seama.

— Hmm... credeți că e o idee bună?

— Da, cred că nu se va întâmpla nimic altceva decât o conversație. De fapt, eu voi vorbi și tu vei asculta, asta facă nu vei avea întrebări. o mint în continuare.

— Nu știu ce să zic... Nu vreau să îmi stric reputația din prima zi. spune și mă trezesc zâmbind.

— Mergem într-un loc unde nu o să ne cunoască nimeni. Deși nu cred că avem ceva de ascuns, nu?

— Eu cred că avem, sincer vorbind. Ați mai ieșit vreodată cu vreo studentă la cafea? întreabă și îi simt curiozitatea. Îmi place de ea cum mi se adresează la plural. E un aspect profesional.

— Niciodată! îi răspund temerilor ei.

— E urgent? îmi pune iar o întrebare. E plină de întrebări.

— Nu, dar ar fi bine să stăm puțin de vorbă. Tu nu crezi?

— Despre facultate, da. Despre altceva, nu.

— Ne vedem pe strada Ellery, la ieșirea pe Broadway, ok? În 15 minte.

— În regulă... acceptă cu inima îndoită.

Dar eu abia aștept să o văd în afara campusului. Îmi e studentă, una foarte bună chiar. A intrat pe locul doi la această facultate și e pe acel loc numai din cauză că o cheamă Hall și nu Erding. Ce se întâmplă cu mine?