Capitolul 2

418 32 4
                                    

În urmă cu trei luni. Iulie. Vineri. Seară — Din perspectiva Sophiei.

Nu îmi pot lua gândul de la acel roșcat. Probabil că e însurat cu acea blondă frumoasă care s-a uitat la mine și s-a încruntat. Dar ochii lui... ochii lui erau ca de gheață. Privirea lui rece care m-a topit. În fine, un bărbat pe care nu îl voi revedea. Nu am visat niciodată la un bărbat și nici nu vreau acum unul. Ce vreau acum este să mă înscriu la Harvard, să fiu acceptată și să mai beau un pahar de vin alb.

– Diz? o strig pe Daiana care stă cu ochii în ecranul telefonului.

– Da?

– Mai vrei? ridic sticla de vin și îmi face semn că nu, strâmbându-se.

De băut, beau. Încă de mică am fost învățată, deși e cam mult spus, cu băutura. Nu beau să mor leșinată printr-o toaletă sau să vărs până nu mai pot. Niciodată. Beau și eu cât să mă simt bine, mă amețesc puțin doar. Fără dureri de cap, fără greață, fără vomat. Aproape în fiecare weekend mergeam la câte o petrecere la mine, la Daiana și Adrian sau la oricare coleg din generația noastră care dădea vreo petrecere și ne invita.

– Mă duc afară. îi spun Daianei și îmi face cu mâna. Ies din sala aglomerată și mă sprijin iar de balustradă, privind de această dată lacul.

– De ce stai aici singură? aud o voce groasă și o recunosc imediat.

– Pentru că înăuntru e prea cald.

– Eu zic să mergem înăuntru pentru că nu mai durează mult și ar fi frumos să mai dansăm cu toții.

– Of, Adrian! Nici să mă bucur de liniște nu pot! oftez și el începe să râdă. Țin foarte mult la el și îl apreciez enorm pentru sufletul lui bun. Totuși, mai stau puțin aici. îi spun, ridică din umeri și pleacă.

Rămân singură. E ciudat pentru că eu nu stau singură mai niciodată. Mereu sunt cu Diz, cu tata sau cu Tamara sau cu orice altă persoană și niciodată nu mi-am dorit să fiu singură așa cum îmi doresc acum.

– Mă pot așeza? tresar când aud vocea care mi-a răsunat pentru puțin timp în minte.

Nu vreau să mă întorc. Nu vreau să răspund. În mine se declanșează ceva necunoscut: frica. Parcă sunt paralizată și nu mă pot mișca.

– Hei! Ești ok? îi simt mâna pe brațul meu și mă întorc încet, zâmbind.

– M-ai urmărit cumva? îl întreb pe roșcat.

– Hmm... poate. răspunde foarte serios, apoi râde. Nu! Mănânc mai mereu aici și îmi place foarte tare lacul pe timp de noapte.

Într-adevăr, priveliștea e superbă. Lacul este colorat cu luminițe de diverse culori și pare a fi o imagine desprinsă din basme.

– Acum înțeleg. îi spun privind în ochii lui.

– Ești cu prietenii, nu? mă întreabă, punând paharul de whisky pe balustrada groasă de lemn.

– Mda... și tu... nu erai singur acum o oră. îi spun și râde.

– Anna? Nu, doamne ferește! E colega mea de muncă, atâta tot. explică indignat, de parcă nici nu o suportă pe Anna.

– Înțeleg, domnule...?

– Harry! Iartă-mă! Harry e numele meu! întinde mâna râzând într-un mod foarte drăguț.

– Sophie! îi prind mâna și stăm așa câteva secunde bune.

– Sophie... ce nume frumos. Am întâlnit Sophia, dar Sophie nu cred. îmi ține mâna foarte lejer și îi simt perfect pielea cu degetele.

Sacrificii Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum