Sacrificii

Capitolul 28

Simt cum aproape leșin când îl văd. Îi dau mâna la o parte și mă ridic în picioare. Văd miliarde de purici negri și simt nevoia să mă țin iar de lemnul băncii, dar Harry îmi prinde brațul.

— Nu mă atinge! îi spun grav, nervoasă.

— Ești bine? mă întreabă, păstrând distanța.

— Harry, pleacă! Du-te! Du-te odată și lasă-mă! Nu mă mai bulversa cu toate mofturile tale! Orice ai în cap, scoate-ți ideile și pleacă! încep să vorbesc fără să realizez tot ce spun.

— Haide! Mergem! îmi prinde mâna și mă trage după el. Ciudat este faptul că nu mă împotrivesc și merg cu el la mașină. Accept asta din cauza paraliziei creierului meu. Altfel, nu știu ce motiv aș avea ca să accept.

— De ce?

— Pentru că tot ce se întâmplă acum, tot ce s-a întâmplat, mi-a lăsat un gol imens în suflet. Am pierdut ceva ce nu am simțit niciodată pentru cineva. Am pierdut o jumătate din mine fără să știu că acea jumătate ești tu. Și nu mai pot! Nu rezist! Nu vreau să renunț la tine și nu vreau să mai trăiesc o zi fără să te văd, să te țin în brațe, să îți prind mâna, să îți aud vocea. Nu pot, Sophie!

— Nu te cred. Nu cred nimic din ce spui acum. îmi pun mâinile în cap și oftez cât pot de tare. Pornește mașina. Eu nu merg cu tine nicăieri! îi spun și blochează ușile mașinii.

— Mergi acum doar ca să mă asculți. conduce liniștit, fără să se uite la mine. Dau din picior din cauza nervilor și îmi doresc să îl lovesc în fața cât pot de tare, dar mă abțin.

— Vorbești? îl întreb după douăzeci de minute de mers cu mașina. Ce să ascult dacă tu nu zici nimic?

— Așteaptă să ajungem. îmi spune serios și calm. Deci trebuie să ajungem undeva.

Văd acel câmp imens, văd porțile uriașe, văd casa veche a bunicilor lui Harry și văd calul alb care se plimbă prin grădina întinsă. Deci aici vrea el să îmi vorbească. În cap îmi vin amintirile din Noiembrie, anul trecut, și vorbele lui Harry: o să mă iubești mereu.

— Ce s-a întâmplat cu celălat cal? îl întreb și încerc să îmi ascund fericirea pe care o simt acum că sunt aici.

— S-au întâmplat multe din Noiembrie. spune trist. O să-ți povestesc. parchează mașina. John nu e aici azi. Am vrut să fim singuri.

— Să fim singuri ca să ce? Ca să vorbești tu? Să vorbești ce? Nu ai fost în stare să îmi explici ce s-a întâmplat atâta timp și te-ai găsit acum, nu?

— Hai să intrăm!

Cobor din mașină și alerg până la calul alb care vine spre mine. Îi prind gâtul cu brațele și îmi lipesc obrazul de fața ei. O mângâi și îi simt palmele lui Harry mângâindu-mi mâinile. Oftez și mă abțin să nu plâng. Îmi prinde mâna și intrăm în casă. Mă descalț, îmi iau o pereche de papuci și mergem în bucătărie. Aud telefonul sunând în geanta mea. Harry îl scoate și respinge apelul de la Peter, apoi închide telefonul de tot.

— Trebuie să îi spun unde sunt.

— Nu trebuie.

— Ba da! Trebuie să îl sun ca să nu se sperie.

— Sophie, nu trebuie să suni pe nimeni. pune telefonul pe masă și se așază în fața mea.

— Nu te înțeleg! Nu pot să te înțeleg! oftez și mă ridic. Îmi fac o cafea și îmi pun două lingurițe de zahăr. Ies pe terasă și mă așez pe leagăn. Harry mă urmează și se așază pe un scaun în fața mea.