Mereu ai ceva cu mine (Terminata)

Noi

Reușisem!
Trupul ei dispăru iar Arden și ceilalți au apărut.

-OK, deci sa înțeleg ca tipa era de a dracului de când era în viata?
Calliban.
Avea o voce puternica, iar cuvintele lui au spart tăcerea.

-Am reușit!
-Tu ai reușit!

Corpul meu era asa eliberat, simțeam ca o sa zbor.

-Taci Calliban. Ce rahat, acum înțeleg de ce îmi era antipatica, a spus Dorcas.

Am ras.
Era un ras de libertate.

Era un ras care spunea atât de multe!
Un ras viu! Râdeam împreună!

-Ma duc sa ard lucrurile ei și sa fac curat în cimitir.
-Venim și noi stai puțin! Multumim ca ne ai scăpat de ea, sincer.
-A început sa îl amenințe pe Arden, se comporta ca o nebuna.
-Este o nebuna, o corecta Philip pe Dorcas.
-A fost o nebuna, spuse în cele din urma Arden.
-De acord. Noi plecam! Ne vedem mai spre seara?
-Desigur!

Tăcerea era între noi.
Ma privi adânc.
Trase aer în piept și ma inspira.

-Hai pe plaja!
-Unde?
-Este aproape, hai!

M am lăsat condusa de el, de mana lui. Am alergat împreună, cu rochia mea alba și uda, el în pelerina lui neagra.
Am alergat prin pădure, râzând.
Am alergat prin pădure, cu niște zâmbete de veselie pe chip.
Eram noi și doar noi!
Era momentul nostru, și nimeni nu ni l putea lua.

Am ajuns în cele din urma, pe plaja.
Îmbătați în fericirea asta eterna. Îmbracati în acele zâmbete inocente. Atinși adânc de acest sentiment.

Ne am privit.
Timp de mii de ani ne am privit.

-Abia acum am observat!

Avea o voce asa vie!

-Tu ești fata cu flori în par!

M am uitat în jos.

Eram desculță.
Rochia mea alba și simpla era uda jos, iar în par încă mai aveam florile.

Eu eram! Chiar eu eram!

-Eu sunt!
-Tu ești!

Noi suntem.
Noi suntem doua ființe, doua ființe care alcătuiesc una. Doua ființe care se completează una pe alta.
Suntem noi
Eu tu si o plaja
Eu tu si un apus
Eu tu și nisipul
Noi
Eram noi.

-Nu!

Un cuvânt ce distruse zâmbetul meu.
Arden părea speriat.

-În e zi suntem?
-Nu știu... Mai?
-Cât mai?
-19? 20?

Chipul lui era înghețat.

-20.mai

20.mai.1911
Ziua în care murise.
Tăcerea era surda.
Doar valurile se auzeau, care erau fix pe lângă noi.
Ne aflam la mal în apa, cufundata mai sus de genunchi.
Nici nu știam când se întâmplase una ca asta.

Ma uit iar la el.
Plângea.

-Arden..

Un cuvânt șoptit atât de intens.
Încep a vărs lacrimi.
Știam ce trebuia sa se întâmple.

-Trebuie sa plec.
Simt asta!

Nu!

-Simt cum ma topesc Abigail!

Nu!

-Simt ca o sa plec!

-Nu!

Încep sa plâng și mai tare.