Mereu ai ceva cu mine (Terminata)

Eu, Ea Și O Pădure

În dimineața următoare soarele era pe cer și ne zâmbea. Afara era cald și cum nu aveam nimic de făcut o sun pe Rose.
Amândouă eram asa plictisite încât ne am gândit sa mergem la un picnic în pădure.
Ne am luat amândouă niște rochii albe și frumoase și ne am urcat în mașină mamei lui Rose.
Am ajuns în pădure, am ales o zona mai uscata unde sa ne punem pătură și ne am așezat pe ea.
-Hai sa ne facem coronițe!
-Coronițe?
-Da!Din flori.Sunt asa frumoase!
Am cautat niște flori și am început sa le legam.
-Stai! Nu faci bine Abyy,lasa ma sa te ajut!
Mana ei peste a mea și o briza răcoroasă ce ne a unit privirile.
Se uita în ochii mei și vad ce nu am mai văzut niciodată în ea. Teama!
Vad teama în ochii ei albaștri.
Nu îmi mai spuneau povesti frumoase despre mare și nori ce dansau pe cer.
Acum era ploaie și valurile spărgeau stâncile în doua.
-E ok Rose, atunci învață ma cum!
Ce am spus pare ca a calmat o și mi a zâmbit.
Mi a arătat cum sa împletesc florile împreună cu coronita, după cum sa adaug niște frunze mai micuțe și apoi era gata.
-Rose?
-Da?
-Spune mi.. Nu te am mai văzut de mult asa fericita și de speriata în același timp, ce s a întâmplat. Mi ai zis sa ma îmbrac cât mai frumos și mai pur, acum facem coronițe din flori, și tot vad ca în tine este o teama. Ce s a întâmplat?
Rose se uita la mine cu ochii mari și umezi, apoi în jos și spune:
-Mereu am avut aripi.. Mereu mi a plăcut sa zbor prin nori și sa simt vântul cum îmi bate agresiv fata.
Mereu mi a plăcut sa privesc soarele amețitor
Sau sa cad în gol și după sa zbor iar
Mereu mi a plăcut sa am aripi și mereu mi a plăcut sa ma folosesc de ele
Și nu zburam singura
Lângă mine, mai erau niște creaturi mici
Pe o creatura o numea speranța
Pe cealaltă iubire
Pe cealaltă respect
Și pe ultima mila
Mereu mi a plăcut sa zbor
Mereu am avut aripi
Pana când am căzut
Și mi s au tăiat aripile
Atunci și a ridicat privirea s a uitat în ochii mei și am văzut ca plângea.
Plângea liniștit și silențios, lacrimile ii picura pe obraji și cădeau pe pătură.
Simțeam ce spunea. Ea niciodată nu a fost susținută de părinți ei, niciodată nu putea sa își ducă un vis sau un hobby pana la capăt.
Părinți ei nu o lăsau și mereu ii stricau planurile și nu o ajutau. Mereu când descoperea ceva nou la care se pricepea și ii plăcea, simțea ca are aripi. Simțea sa zboară printre cele mai frumoase și mai pure sentimente. Pana când.. Părinți ei ii aminteau cine este și ce părinți are, și apoi cădea.
Ii simt durerea,și sensibilitatea pe care o are acum, o iau cu o mana de talie, cu cealaltă o mângâi fin pe gat și o sărut.
În acel moment toată durerea ei dispăru. Asta parca îmi spunea. Voia un moment în care sa fie fericita asa cum ea voia, voia sa fie ea sa nu fie judecata.... Ci ascultata încurajată și iubita.
Asta voia Rose. Asta voia de când s a născut.
Voia dragoste și afecțiune... Voia tot ceea ce nu promise de la părinți.
Acum eu și cu Rose stăteam pe pătură, uitandu ne la cer, la crengile copacilor înalți și la soarele care mai avea puțin și apunea.
Era minunat și simțeam cum încep sa renasc.
Rose se ridica și m a ia de mana.
-Haide Abigail!
Nu întreb unde, doar merg.
Încep sa alerg cu ea, și sa o țin de mana. Ma uit cu atâta iubire la ea și rad, pentru ca M simțeam fericita.
Și parca ceva în mine, se dezlănțui... Un fel de persoana.
Poate aveam patul mai lung, sau picioarele desculțe... Sau doar ma simțeam bine,dar mana mea a fost luata de cineva.
Numai era Rose. Era un om înalt, palid cu par brunet și ochii albaștri ce sclipeau. Și în loc sa ma tem ca Rose a dispărut, sa ma opresc și sa întreb cine este... Am preferat sa ma bucur de moment. Parca eram altcineva.
Și acest moment era minunat... Pana...
Ajung în fata casei mele și totul dispare.
Atunci ma trezesc...
-Rose?.. Unde ești
Nu aud nimic, nu simt nimic... Doar panica și tristețe. Îmi este frica!
-Violet!
Violet!... Mi se părea familiar.
-Violet! Tu ești.. In sfârșit!
Era Arden..
-Arden! Unde este Rose?
-...Nu ma întrerupe Abigail, încerc sa vorbesc cu Violet!
Nu înțelegeam nimic.
-Violet! Lasă ma sa te ajut.
Îmi lua mana în a lui și îmi zâmbește.
-Ești asa frumoasa!... Îmi e atât de dor de tine! Hai cu mine!
-Unde?
-Undeva! O sa îți placa.
Spunea totul cu atât de mult entuziasm și asa multa placere.... Era dubios și ma speria,dar ceva din mine avea foarte multa încredere în el, asa ca îl urmez.
În încheiere, ma uit în urma după Rose și încerc sa tip după ea.
Dar numai era, Rose numai era cu mine... A dispărut!