𝗖𝗮𝗽𝗶𝘁𝗼𝗹𝘂𝗹 𝟰𝟬

949 100 63
                                    

am scris cap asta de vreo 3 ori pana mi o plăcut deci scz ca asa greu💀

════════════════════════════════════

════════════════════════════════════

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.


════════════════════════════════════

𝗔𝗷𝗮𝘅 𝗙𝗼𝗿𝗯𝗲𝘀

     Privirea îmi fugea printre pozele împrăștiate de pe podea, privindu-le pe fiecare în parte. Pentru a le găsi, a trebuit să trec o fugă pe la părinți, să-mi caut lucrurile din liceu, să verific fiecare poză-n parte și să le car până acasă. Toate acestea doar ca să ajung cu aceeași concluzie — "Z. Andres", numele notat de sub poza lui din albumul din liceu, era aceeași persoană ca Zander.

     Nu mă minținse. Nu de parcă ar fi avut un motiv, însă cumva, oricât de multe dovezi aveam, îmi era incomprehensibil. Îl avusem în tot timpul acesta, în cel mai direct mod posibil, pe Andres sub nasul meu. Fusese în fața mea. Vorbisem cu el, despre el. Toate aceste lucruri nu mai făceau sens. Cât de orb putea fi o persoană? Se pare că suficient de mult, deoarece chiar dacă nu purtam ochelari, aș fi avut nevoie de o pereche.

     Și el știa. Dumnezeule. Probabil acesta era lucrul care mă băga în ceață cel mai mult. El știa. El știa cine sunt. El știa că-l caut. El știa că am angajat până și un detectiv ca să-l găsesc! Doar ca până la urmă, el să fie direct în fața mea, urmărindu-mi toate încercările patetice. De ce? Îi aducea vreun tip de satisfacție să mă vadă cum mă chinui? Să vadă cât de pierdut eram? Să vadă cât de greu îmi lua mie să realizez?

     Mă simțeam de parcă erau două persoane diferite, iar gândul că de fapt nu, erau una și aceeași persoană, îmi întorcea mintea pe dos. Andres, din liceu, era cu totul altă persoană față de Zander de acum. Iar tot ce a mai rămas în comun dintre el și Zander de acum era probabil culoarea ochiilor, de un smarald atât de viu și a părului, veșnic un dezastru. 

     Nici nu știam cum ar trebui să mă simt acum. Dezamăgit? Nervos? Indiferent?

     "Andres Z." scria sub poza unui brunet cu ochii verzi. Zâmbetul îi era mai mult schițat pe buze, de parcă fusese obligat, iar scânteia sa din privire abia mai lucea. Părul ca întotdeauna, îngrijit în fugă, iar pe bărbia avea un bandaj lipit stângaci — un semn al unei memorii demult uitate. Nu mai știam ce fusese în spatele bandajului, dar țin minte cum eu fusesem cel care insistase să-l țină acolo.

     Iar în stânga mea, aveam poza sa de acum afișată pe monitorul laptopului. Un păr inițial îngrijit, dar care era ciufulit ușor de degetele pe care și le trecuse prin el. Aceeași culoare dominantă de un verde smarald al irișilor. Zâmbetul, atât de mândru și plin de bună dispoziție, iar privirea sa lucea cu atât de multă încredere. Nici nu m-am mirat că nu l-am recunoscut, după atât de mulți ani în care nu l-am văzut, s-a schimbat enorm.

Act like you love me (boyxboy)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum