Prima dată când ne-am întâlnit, palmele tale erau reci. Acum însă trezesc doar sentimente fierbinți în mine.
Doi actori. Un film de dragoste. Sentimente care nu făceau parte din scenariu. Și secrete vechi.
Ce se întâmplă atunci când te întâlnești c...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
════════════════════════════════════
𝗕𝗹𝗮𝗰𝗸𝗺𝗼𝗿𝗲 𝗭𝗮𝗻𝗱𝗲𝗿
Cică de ce îți este frică, de aceea niciodată nu scapi.
Primul chip pe care l-am văzut când am deschis ochii a fost al meu. Eram învăluit într-o mare de întuneric, într-un pat din mijlocul încăperii. Nu vedeam nimic decât reflexia patului în oglinda de pe tavan. Singur în tot acest întuneric, mă simțeam de parcă ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar nu înțelegeam și nici nu vedeam nimic — decât propriul chip. Nu auzeam, nu vedeam și nici nu simțeam nimic mai mult decât propria persoană. Singur în acest abis. Cumva mai calm decât m-aș fi așteptat.
A trecut ceva timp de când nu m-am privit în oglindă. Dar oriunde mă uitam acum, eram împrejmuit de oglinzi, toate arătând același lucru — pe mine. Chipul aproape nici nu mi l-am recunoscut. Când mi-am văzut reflexia proprie în irișii ochilor, am crezut că văd un străin. Un străin cu aceeași culoare la ochi, la păr, aceleași semne unice de la naștere. Un străin care semăna enorm de mult cu mine, dar care nu eram eu. Răni nu mai aveam pe corp, tot corpul îmi era curat, deși nu mă întrebam unde îmi sunt bandajele. Mă simțeam cumva ușurat să nu mai văd șirul vânătăilor și al rănilor pe piele.
Părul meu negru și spălăcit era un haos total, împrăștiat în toate direcțiile posibile, scoțându-mi în evidență linia maxilarului. În irișii mei nu se vedea nici o scânteie, lumina bătea în jurul meu, dar nimic nu se reflecta în ei. Iar ei, păreau mai închiși ca niciodată, culoarea lor verde pierzându-se în întunericul din jurul lor, acum devenind aproape un negru intens. Uitându-mă în reflexie, nu-mi puteam crede ochilor că eu sunt acela. Atât de mult semăna cu mine și în același timp, era atât de diferit încât îmi trezea fiori pe șira spinării. Dacă m-ar fi văzut chiar și mama, nu m-ar fi recunoscut. Arătam atât de diferit, încât chiar trebuia să mă întreb dacă nu cumva era chiar alt om.
Și unde eram până la urmă? Ce căutam aici? Cum am ajuns aici? Întrebările începeau să-mi umple mintea. Încercam să mă mișc, dar de parcă eram țintuit la pat, nu puteam face nimic. Tot ce puteam face eram să mă holbez la expresia mea din oglindă. Oricât de speriat eram, reflexia mea era calmă. Pieptul mi se ridic0a și cobora mai greu. Rămâneam încet fără aer.
— Știi, rezolvi problemele uneori, căutându-le pe altele, aud un glas în dreapta mea, simțind un fior ascuțit pe spatele meu.
În oglindă nu era nimeni. Dar glasul se simțea puternic de lângă mine, iar cu coada ochiului puteam să văd o umbră. Glasul — îl cunoșteam cumva, dar în mintea mea nu puteam face conexiune de unde.
