Clanul Leilor Reîncarnarea

Capitolul 11: Antrenorul Nou

         Roșcata era obișnuită cu detaliile simpliste ale spitalelor, pereți albi ca omătul, asistentele care se grăbesc ca niște căprioare pe coridoarele pline în stânga și-n dreapta cu scaune ponosite, până și doctorii cu halatele lor infinite arătau la fel. Totuși, Corinei nu-i plăcea să fie într-un spital chiar și ca vizitator. Chiar dacă totul era îngrijit, starea de spirit din clădire ar fi băgat spaima și-n cel mai curajos om. Aceasta ajunge într-un lift unde lumina era de o culoare bolnăvicioasă, transmițând cu a sa culoare tot felul de urlete ale celor din lumea de dincolo, strigând după iertare. Din fericire pentru ea călătoria cu „mașinăria plutitoare" a fost una scurtă. După o rapidă drumeție pe coridoare ajunge în fața unui salon în care cei răniți ședeau. Aici părea să-și mai fi pierdut din frică când își vede partenerul ei de caz, Christofer Jones.
        Era întins pe patul albinos al spitalului, delectându-se cu o carte relativ veche. Părea a fi bine dispus și n-ar fi vrut să fie deranjat nici de o muscă. Totuși, când simte prezența fetei, decide să închidă cartea, fiind surpris, dar fericit s-o vadă. Fata privește cu coada ochiului romanul și zâmbește ușor.

        —Agatha Christie o autoare clasică, previzibil... chiar și pentru tine, Jones!

        —Ce pot spune? Sunt un fan al misterelor!răspunde șatenul cu un zâmbet cald.

        Corina îl analizează cu discreție. Avea un tricou albăstrui, dar în zona umărului se putea vedea o parte din bandajul aplicat de doctori și nu păreau să acopere o zonă mică îndreptându-se pe spate cât și spre zona pieptului. Se simțea vinovată pentru accidentul său. Dacă ar fi reacționat la timp nu se mai ajungea la asta. Părea așa...vulnerabil! Spre surprinderea roșcatei, el tot își prezenta zâmbetul la datorie de parcă ar fi fost o nimica toată. Fata își mijește ochii dându-i de înțeles băiatului de gândurile avute.

        —Doctorul a spus că în două zile or să mă externeze deci o să mă întorc pe teren repede. Sper că nu ți-ai luat-o în cap și te-ai apucat să faci pe șefa fără mine!spune având un ton copilăresc care o face să surâdă.

        Dar acel surâs n-a ținut mult timp, expresia ei redevenind una calmă și calculată. Era fericită pentru camaradul ei că se va putea întoarce pe teren alături de Lei, dar în subconștient era încă încărcată cu informațiile de aseară primite de la șatenă. Chiar dacă Emma părea să fie vocea rațiunii, Luna avea mute dovezii și părea convinsă de pista găsită, iar ea era la mijloc neștiind ce să creadă. Christofer îi observă privirea îngândurată și îi ia mâna într-a lui, făcând-o pe fată să tresară ușor.

        —S-a întâmplat ceva?întreabă șatenul îngrijorat de starea misterioasă a Corinei.

         Îl privea încercând să pară calmă, dar nu-i ieșea rezultând la îngrijorarea lui. Nu știa dacă să-i spună...La naiba! Nu știa cum să-i spună! Adică nu putea fi ceva de genul: „Hey! Se pare că bunicul meu care a fost declarat mort e de fapt în viață sau cel puțin așa se zvonește! Nebunesc, nu-i așa?" ,dar nici dacă ținea în ea nu proceda corect. Se uită la băiat care avea ochii miloși de parcă îi sugera că o va asculta și o va înțelege așa că-i povestește tot, de la accident până la ceea ce i-a spus sora ei fără să omită vreun detaliu câtuși de neînsemnat. Privirea lui nu se schimbase pe parcursul relatărilor de parcă mai auzise alte o mie de cazuri identice, dar nu i-a dat drumul la mână pentru a îi oferi sprijin.

        —Ca să înțeleg bine... Sora ta care a văzut accidentul crede după niște articole în ziar că bunicul vostru e în viață?întrebă vrând să se asigure că a înțeles totul ca la carte.

        —Da... Știu! Pare nebunesc, dar...

        —Eu o cred!se aude glasul băiatului.