Clanul Leilor Reîncarnarea

Epilog:Eclipsa

        O pereche de aripi arămii plonjează prin oceanul din nori aterizând pe pista unui pervaz albicios și începe să cânte ca o soprană de neegalat. Nimeni nu îi putea descifra cuvintele, dar o ascultau toți care treceau pe lângă ea. Geamul uriaș se deschide cu un scârțâit slab, iar o mână cu multe brățări ies, punând un pumn de semințe pe pistă și oprește spectacolul.

        —Nu ești așa melodioasă de la ora asta. Ai știu că sunt pe picior de plecare?

       Era o femeie înaltă cu păr șaten și ochii pământii. Avea un palton bej lung peste o bluză albă și o pereche de pantaloni albaștri. Soprana ciripesc scurt și continuă a savura soiurile de semințe.

        —O să întârzii la ședință. Sfinți!

        O ia la goană pe treptele de lemn, dar scăpă din buzunar o bucată albă de plastic și o eșarfă. Pe bucata de plastic se vedea numele, Luna. Șatena le ia și le bagă în geantă fugind pe scări într-o bucătărie frumos amenajată. Femeia își ia de pe insula din mijloc cheile și iese rapid spre ușă. Era deja în întârziere și nu știa dacă va ajunge la timp, dar din fericire metroul din Tokyo era mereu precis și a ajuns la timp în Shibuya de unde mai avea de mers cinci minute până la Lion. Da. Chiar dacă a terminat acum patru ani liceul, Luna a continuat ca antrenoare la Lion, exact ca bunicul ei. Voia să se asigure că istoria nu avea să se mai repete, că fotbalul avea să înflorească superb în ochii iubitorilor acestui sport.
        O rază puternică o orbește pentru câteva secunde.Când vederea îi revenea ușor ușor vede o siluetă cu un păr ca neaua și destul de înalt. Luna simte cum inima îi scapă câteva bătăi, iar tot corpul încremenise. În mintea ei nu voia să creadă, dar inima avea o fărâmă de sperantă să fie el. Gândurile îi sunt oprite la întâlnirea unor perechi de ochii aprigi și smaraldii. Era chiar el, bine aranjat într-un costum bleumarin și părul prin într-o mică coadă care nu îi depășea ceafa. Trecuseră șapte ani de zile din ziua când l-a văzut pentru ultima dată pe Zane. Se schimbaseră amândoi, dar pentru ea îl vedea la fel.

          —Tati!!!

           Se aude o voce de copil, iar bărbatul se lasă pe vine și i-a în brațe un băiețel cu ochii verzii și câteva bucle aurii. Șatena îi privea uimită. Zane i-a spus o dată că va adopta un copil sau să fie copilul său biologic. Avea însfârșit o familie. Cineva care să îi fie alături, chiar dacă era un mic copil. Chipul Lunei nu era plin de lacrimi, ci luminat de un zâmbet calm. Era fericită să îl vadă împlinit,  departe de tot răul care a încercat să îl corupă. Acum era rândul ei să îl protejeze de rău, îi datora asta.
            Trage aer adânc în piept și trece pe lângă ei ca o străină, dar când era gata să facă drepata pe alt bulevard își aude numele fiind vocea micuțului băiețel care aleargă la ea cu o minge de fotbal în mâinii. Șatena îl privește schițând un zâmbet prietenos.

            —Bună și ție!spune zâmbind.

            —Lucas! Nu e frumos să strigi lumea așa în gura mare!îi atrage atenția tatăl lui care îl prinse din urmă. Îmi cer scuze pentru el.

            Luna dă ușor din mână zâmbind. Se obișnuise deja cu acești mici fani care venau la ea cerând o poză sau un autograf. Unii din ei erau destul de sufocanții, dar cei mai mulți erau poloiticoși sau timizi reușind să comunice bine cu ei. Merge la micul cârlionțat observând că mingea pe care o avea era decorată cu emblema echipei, un leu cu un soare în labă și o lună în frunte.

            —Spune-mi, cârlionț,..sți ce simbol e acesta?

            —Emblema Clanului Leilor. Echipa mea preferată!spune fericit.

            —Curaj. Leul însemnifică curajul. Ceva ce nu țoți au, dar au nevoie pe teren.

            Așa i-a prezentat bunicul, fotbalul când a spus că va juca. I-a arătat acest liceu care se zicea că va scoate din tine adevărat om reușind să te facă să îți depășești limitele, dar doar cei cu o anumită sclipire în ochii vor ajunge acolo. I se păruse fascinant așa că a spus că va fi un leu puternic și curajos care nu se va înlătura de la nimic. Băiatul avea acea sliclipire, acea iubire pentru a alerga spre necunoscut. Se apleacă și îi semnează mingea.

            —Vreau și eu să fiu un leu!spune entuziasmat.

            —Iar eu de abia aștept să îți fiu antrenoare și să te conduc spre victorie. Până atunci, trage tare pentru ce-ți dorești, bine?

           Copilul dă rapid de multe ori din cap că da.

            —Voi fi curajos și puternic ca tatii! Ai auzit tatii?spuze învârtindu-se pe la picioarele tatălui său.

            —Da, dragule. Mulțumesc!zice privind-o recunoscător.

            Luna se ridică zâmbind și îi face cu mâna dând să plece când o mână îi apucă ferm brațul. Se întoarce și face contact cu Zane care o analiza profund. Căuta ceva, un răspuns la ceva. Ea nu se mișcă și nu scoate vreun suntet lăsându-l pe el să deduce ce vrea, dar acesta scâncește slab și îi dă drumul. Tresare și îl privește îngrijorată. Spera să nu îi fi cauzat ceva. 

              —Am...Știu că e ciudat, dar...Ne cunoaștem? îmi pari cunoscută cumva...!zice încet.

              Răsuflă ușurată când vede că își revine, dar se uită la el după la copilașul care era acum după piciorul lui. Trecuse atâta timp, dar durerea întrebări încă o mai apasă pe suflet, dar acum era mai puternică și nu se lasă doborâtă. Făcuse o promisiune și avea să se țină de ea.

              —Vei afla la momentul potrivit... Până atunci sunt doar o prietenă.

              Face o plecăciune și se întoarce pe călcăile încercând să ignore cum putea privirea zdruncinată a lui Zane. Nu știa ce își aducea aminte, probabil ziua de la spital, dar a fost acum mult timp și era încă în îngrijire medicală.

               —L-...Păpușa..?

               Își mărește ochii zguduită de vorbele alea. Nu le mai auzise de mult timp, iar venind chiar de la el îi făceau picioarele să devină două bețe fragile. Inima începea și ea să bată rapid încălzindu-i pieptul. Strânge puternic de gulerul paltonului și se îndreaptă de spate ridicându-se parcă la înaltul cerului, iar un frig puternic este eliberat în întreg corpul său. Lăsa să îi înghețe sufletul, să înghețe acel instinct puternic de a alerga în brațele lui începând să plângă oceane întregi. O durea. O durea tare, dar nu avea ce să facă. Ea era periculoasă pentru el acum. Dacă și ar fi adus aminte de ea și ar fi amintit și de Black Star și de haosul de care a scăpat, ar fi riscat să îi apară bucăți rele care l-ar fi putut corupe din nou. Nu voia asta. Nu era drept! Pășește puternic pe asfaltul aspru și își continuă drumul lăsând în urmă un suflet confuz care avea mâna întinsă spre ea cerându-i parcă semnale slabe de ajutor. Dar nu avea ce face nici el. 
      Ei erau niște oameni puternici care au trecut prin multe, erau soarele și luna. Fiecare avea indatoririle sale, iar drumurile lor nu se intersectau, dar iubirea lor era puternică, fie ea legată de o ultimă ață de speranță. Stelele erau martori. Ele erau lacrimile lor care au împodobit întunericul din jurul lor cu perle ce formau giuvaiere numite constelații. Totuși universul vede și le oferă o putere, o mică putere. Eclipsa. Acolo unde se pot întâlni și pentru o scurtă perioadă de timp. Câteva momente ca să se poată admira, îmbrățișa și spera că poate într-o zi legea va fi rupă și vor fi liberi și fericiți.

______________________________________

Bună! 

Ei bine...Am ajuns și la final. Vă mulțumesc celor care ați stat cu mine până la final și mi-ați suportat postatul destul de haotic. ○( ＾皿＾)っ Hehehe... Sper că va plăcut!