Am privit pentru prima data după foarte mult timp casa în care am copilarit, casa care imi trezeste atâtea amintiri placute, dar mai multe amintiri urate pe care vreau le resping. Stau rezemata de masina de mai bine de 20 de minute privind vechea cladire, ignorand frigul care începe sã îmi între prin hainele nu prea groase. Aveam nevoie sa vin aici, aveam nevoie sã mã descarc si sã iau o pauza de la lumea reala, de la viata mea nu prea roz. Si asta mã ajuta mereu inainte... și se pare ca acum are acelasi efect. Au trecut mai bine de 7 ani de când am fost ultima data în acest loc, la casa bunicilor mei. Atunci nu era pustie, atunci fetele zâmbitoare mã asteptau la porta mereu când veneam. Atunci era o alta viata.
S-au intamplat atat de multe de atunci... Mi-am sters lacrima care statea sã cada si mi-am inchis ochii pret de câteva clipe înainte sã intru în masină. Mi-am pus
centura pornind motorul masinii, apoi am pornit spre destinatia reala, noua mea viata. Am aruncat o privire fugitiva la ceasul de pe bordul masinii gândindu-mă ca poate Carter se astepta sã ajung deja, însã bineînteles că nu-i voi spune de oprirea
mea neprevazuta.
Viata mea? Mai complicata decât mi-as fi imaginat-o vreodata. Nu-mi doresc sã fiu aici, nu-mi doresc sã
mã întorc intr-un loc atât de plin de amintiri, dar nu am avut de ales. E frumos când viata îti dã posibilitatea sa iei decizii, e minunat ca fiecare om are dreptul de a alege, dar e al naibii de infricosator sa stii ca poti alege gresit... si tocmai asta am facut eu, iar acum suport consecintele. Dar nu sunt o persoana fricoasa, nu-mi sta in caracter.
Am parcat in fata complexului de apartmente urias sperând că am nimerit bine adresa, atât de multe s-au schimbat pe aici. Am luat telefonul si l-am privit timp de câteva secunde. Chiar nu vreau asta... Imi e dor de fratele meu, foarte dor, dar nu vreau nimic din toate astea.
Eu: Cred ca am ajuns. Sunt in fata blocului.
Carter: Cobor acum :)
Cred ca si el stie asta si stie cât de greu imi va fi, mai ales ca nu am trecut peste ultima tragedie din viata mea prea bine, dar hei... pentru asta sunt aici, nu? Si sunt chiar curioasa sã văd cum mă va ajuta Carter cu asta. Mama crede ca trimitându-mă la Carter toate lucrurile se vor rezolva, însă fratele meu nu m-a mai vazut de 7 ani si chiar nu isi dã seama ce pacoste primeste pe cap.
Schitez un mic zâmbet la acest gând in timp ce il vad pe Carter îndreptându-se spre masina mea. Imi maresc ochii la imaginea din fata mea. Când fratele meu s-a transformat in asa ceva si eu nu stiu? E înalt, masiv si chiar aratos. Parul lui castaniu, identic cu al meu, sta ciufulit dandu-i un aer relaxat si ochii lui caprui ies in evidenta de o posta. Nu credeam sa-l vad vreodata pe Carter aratând asa. Ce s-a întâmplat
cu fratele meu slabanog, prostut si timid?
les din masina cu viteza vântului agatându-mã de
gâtul lui, iar el mă strânge intr-o îmbratisare de urs
făcându-mã sã zâmbesc imediat.
-Doamne, Milles, esti atât de frumoasa. Esti femeie in toata firea, cand te-ai facut asa superba?spune admirându-mi înfățișarea. Si vocea i s-a schimbat,
chiar e barbat in toata firea. Nu ma asteptam la asta.
-Tu vorbesti? Ce ai facut cu fratele meu? rad lovindu-1 in joaca cu pumnul in umar.
-Cred ca s-a maturizat, spune si ridica din umeri de parca ar fi ceva normal. Nu... Nu e normal când oamenii se schimba si nu imi place deloc asta, nu imi place sa stiu ca niciun moment de acum in colo nu va mai fi ca acesta. Asta ma sperie, la culme. Viitorul mã sperie si tot ce tine de el, de aceea urasc sã mã gândesc la viitor, sa-mi fac planuri, pentru că stiu că niciunul nu vor iesi cum vreau eu, asa că decât sã fii
dezamagit, mai bine nu speri. Am trăit asta pe propria piele si nu mai vreau înca o data. Viata mea oricum e destul de dezastruoasa ca sã mă mai gândesc la asta acum.
-Esti bine? intreaba văzând ca sunt pierdută în
gândurile mele.
-Da, zâmbesc si scutur usor din cap încercând sa mã
concentrez la discutie.
Dupa ce imi zâmbeste scurt, se îndreapta spre portbagajul masinii pentru a-mi lua bagajele, apoi urcam pana la etajul 10, unde se afla apartamentul lui.
Dupa ce intrăm in apartment, ramân surprinsa de frumusetea acestui loc si refuz categoric sa ma gândesc ca, Carter l-a aranjat. Arata mult prea bine.
Este un apartment mediu, aranjat cu foarte mult gust, picturi abstracte poposind pe pereții apartamentului. Pana si tablourile se asorteaza cu mobila în nuanțe de lemn natur.
-Wow, este tot ce reusese sa articulez privind in jurul meu. Rade vazandu-mi reactia.
-Refuz sã cred ca tu locuiesti aici, imi continui propozitia punându-mi lucrurile jos.
-Buna gluma, spune sarcastic si da, uite asta e fratele pe care il stiu eu si il iubesc. Sarcasmul e cuvântul ce-l caracteriza mereu.
-Camera ta este cea de pe dreapta, poate vrei să te instalezi si să te odihnesti putin, ai condus destul de mult azi si maine ai o zi plina, continua facându-mi semn spre usa dormitorului meu. Are dreptate, am atâtea de facut mâine.
Aprob usor din cap, dupa care mi duce lucrurile in camera. Ei, asta chiar va fi interesant, eu si Carter sub acelasi acoperis după 7 ani. Zâmbesc trântindu-
mă pe patul de dormitor. Totul va fi interesant de acum...
[...]
Imi deschid ochii in repetate rânduri pentru a mă obisnui cu puternica sursa de lumina ce imi deranjeaza privirea.
-Ce naiba... incep sã spun ridicându-mă în coate pentru a privi mai bine persoana din tocul usii care a indrăznit sã aprindã nenorocitul de bec.
-E sapte, trezeste-te, spune adormit Carter inabusind un cascat.
-Sã nu mai faci prostia asta niciodata, ai inteles? ma uit încruntata la el. Nu sunt deloc o persoana matinalã si sunt foarte sigura ca asta isi aminteste.
-Da, sã traiti! spune ridicând mâinile in semn de predare, apoi izbucneste in ras.
-Doamne, Milles, credeam ca vei fi mai normala acum, continua sã rada plecând din cadrul usii mele.
Imi dau ochii peste cap trăgându-mi patura peste fata. Nu vreau sa parasese patul, e mult prea bine aici. Problema vietii mele. Stiu ca nu am de ales, asa cã mã dau intr-un final jos din pat si înaintez spre baia comuna din capătul holului. Intru in încapere si ma privesc in oglinda mare de perete. Arat epuizata, dar nu mai mult decat in general. Ochii mei verzi sunt acompaniati de cearcane urâte pe care reusesc sa le acopăr cu putin fond de ten. Machiajul face minuni uneori. Dupã ce imi termin de trasat linia tusului si imi piaptăn parul lung, ies din baie. Luna noiembrie este destul de friguroasa, asa ca ma imbrac potrivit si ies din camera. Intru in bucatarie si il vad pe Carter stând la masa la bustul gol. Isi mănâncă in liniste cereale uitându-se concentrat la telefonul sãu .
Cred ca va trebui sa înceteze cu asta daca vom locui in aceasi casa, si o intrebare imi vine in minte pe moment.
-Cu cine îți dai întâlniri, Carter? rostese si il pot vedea inecandu-se cu cerealele lui.
-Poftim? spune confuz.
-Oh, haide, chiar vrei sa ne prefacem ca încă sunt un copil mic si nu stiu cã faci asta?
-Milles, esti sora mea mai mica, nu am sã discut despre asa ceva cu tine, spune încă surprins de întrebarea mea.
-Oh, chiar nu ma cunosti deloc, Carter, râd luând cheile masinii mele de pe blatul mobilei, dupã care ies din bucatarie indreptandu-ma spre usa. Inainte sa ies, aud vocea lui Carter in spatele meu.
-Esti sigura ca nu vrei sa vin cu tine?
-Sunt sigura, mersi. Cred ca ma voi descurca, spun zâmbind slab.
Cred...
YOU ARE READING
Mișcare Fatală
Teen Fiction"Întoarce toate privirile cu hainele pe ea... imaginează-ți asta!"
