Mișcare Fatală

Capitolul 10

Mi-am ridicat ochii privind muntele de om din fața mea care acum stătea în spatele unui birou mic analizându-mi se pare cazierul. Stăteam pe un scaun inconfortabil fâstâcindu-mă din când în când doar pentru a-i atrage atenția. Nu stăteam de mult aici dar parcă începeam să îmi pierd răbdarea și după ce noapte am avut, nu cred ca voi avea o reacție tocmai plăcută.

-Ei bine? m-am trezit întrebând tăind liniștea apăsătoare.

-Domnișoara Harrison, nu pot să mint, aveți un cazier chiar impresionant pentru vârsta dumneavoastră, spuse privindu-mă pe sub ochelarii prea mici pentru capul lui imens. Chipul lui trăda surprindere.

-Am încercat să mă mențin ocupată, am spus ridicând din umeri încercând să par cat de inocentă puteam. La naiba, nu cred ca îmi ieșea deloc.

-Cred și eu, jafuri, spargeri, violență fizică și port de armă ilegal? Cred ca nu sunt activități obișnuite cu care o adolescenta își poate umple timpul, nu credeți?

-Eu nu sunt o adolescenta obișnuită, am spus ridicând ușor din umeri nevinovată schițând un zâmbet de îngeraș cuminte. Până și eu eram cat pe ce să mă cred cuminte.

-Dar pe cuvânt - am continuat cu același ton mieros- chiar nu am făcut nimic de această dată, mă aflu aici fără nici un motiv. Polițistul care m-a adus aici face abuz de putere, nu am nici o vină.

Din moment ce idiotul de polițist nu a spus motivul real pentru care m-a adus la secție m-am simțit liberă să mă apăr, nu avea de unde sa afle Downson de cursa ilegală, cel puțin nu acum.

După câteva secunde de liniște în care Downson doar mă privea, s-a auzit o agitație exagerat de mare dincolo de ușa biroului, păreau țipete și persoane care alergau de colo colo. Până când un polițist a dat buzna în birou speriat, parcă văzuse o fantoma.

-Domnule, Ethan este aici, a spus cu vocea tremurândă încercând să își controleze respirația agitată. Am făcut ochii mari imediat și m-am ridicat de pe scaun.

Downson a făcut același lucru și l-am urmat atunci când a ieșit din birou făcând pași alerți pe holul mic. În câteva secunde eram deja în holul principal unde era și Ethan înconjurat de o mulțime de polițiști care aveau deja armele îndreptate spre el, ce Dumnezeu? Mi-am încruntat sprâncenele neînțelegând ce se întâmplă.

-Ethan, mult curaj ai să te afișezi pe aici, a spus Downson serios, cu o expresie dură pe față.

-Am venit să iau ce este al meu, după voi pleca, nu am nimic de-a face cu voi de data asta, a spus simplu ridicând din umeri. Era revoltător de calm în situația de față. Toată lumea să aibă armele îndreptate spre capul tău iar tu să fii atât de sigur pe tine? Ceva nu miroase a bine...

-Să iei ce este al tău? a întrebat Downson incruntandu-si sprâncenele și coborându-si privirea spre mine. Stai puțin, despre mine e vorba? De când sunt eu al lui? Mi-am încruntat și eu expresia neînțelegând ce se întâmplă, de când sunt a cuiva? La ultima verificare nu sunt un obiect care aparține cuiva.

-Haide Milles, să mergem, a spus autoritar blocându-și privirea într-a mea. Mă privea intens în ochi parcă rugându-mă să îl ascult. Downson și-a coborât și el privirea spre mine dând ușor afirmativ din cap.

Am expirat nervoasă. Îi eram recunoscătoare ca venise după mine, dar nu așa. Mă descurcam și singură oricum. Am făcut câțiva pași apăsați pe parchetul care scârțâia trecând de Ethan și ieșind pe ușile mari din lemn, eram sigură ca mă va urma. Am ieșit din clădire cu Ethan pe urmele mele simțind cum aerul rece mă lovește. Eram nervoasă, panicata și confuză dar și recunoscătoare.