Mișcare Fatală

Capitolul 8

Am pasit încrezatoare pe holul facultatii care acum era mai gol decat de obicei si probabil asta din cauza weekend-ului care era aproape. Dupa discursul motivational pe care mi l-a tinut Nana, pot spune ca privesc lumea putin mai diferit si la naiba daca nu aveam nevoie de asa ceva. Stiam eu ca draga mea Nana ma ajuta mereu cu ceea ce am nevoie, mereu stie ce sa zica cand ma simt prost. Iar sfaturile ei mi-au ajuns la inimă sincer, cred ca trebuie să fiu mai mult eu însămi, la naiba cu tot ce s-a întâmplat în trecut. Nu mă definește o greșeală pe care am făcut-o.

Am continuat sa merg spre clasa unde urma sa am prima ora si am privit scurt ceasul inainte de intrare stramband din nas. Cred ca vizita la Nana m-a cam întârziat putin... putin mai mult. Am batut retinuta la usa si am intrat in clasa mare plina de studenti care acum se uitau la mine. Profesoara s-a oprit din predat si s-a uitat la mine inexpresiva.

-Ma scuzati, rostesc incet cautand-o cu privirea pe Christine care imi pastrase un loc langa ea.

-Hm, domnisoara Harrison? Ma priveste de sub ochelari analizandu-ma din cap pana in picioare. Chiar nu eram îmbrăcată indecent, la ce se tot uita?

-Da? intreb retinuta. Nu putem trece peste prostia asta si sa ma asez direct la locul meu?

-Nu concep sa-mi fie subminata autoritatea la ora mea, zice raspicat punând accent pe fiecare cuvant in parte. NI-CIO-DA-TA! Adauga silabisind. Scorpia.

-Imi cer scuze, nu se va mai intampla, spun încercând sa nu-mi ies din pepeni. Am intârziat doar 10 minute, ce-ar fi sa ma scoata si afara pentru asta?

-Sunt sigura de asta, zâmbeste cu superioritate si isi pune mâinile in san. leși de la ora mea, spune si maxilarul meu atinge pamântul in următoarea secundă. Poftim?!

-Sper ca glumiti, am punit zâmbind ironic. Cred ca isi bate joc de mine.

-Ti se pare ca glumesc? Intreaba si expresia ii devine imediat serioasa.

Mi-am ingustat imediat ochii sagetand-o cu privirea mea pentru câteva secunde, apoi m-am intors pe călcâie pasind afara din clasa și am trântit usa în urma mea. Minunat, superb pot zice. Acum ce fac? Coridorul era gol, si nu aveam in minte alt loc mai bun in care sa merg sau cu cine sa merg si sa ma afisez in cantina singura sau la cafenea, ar fi ciudat. Asa ca am decis sa ma așez pe jos pe coridor rezemata cu spatele de unul din peretii albi. Mi-am strâns genunchii la piept si mi-am luat telefonul din buzunar încercând sa găsesc ceva interesant de facut in urmatoarele 40 de minute.

In următoarea secundă am auzit un țipăt ascuțit, semn ca cineva a fost foarte enervat în dimineața aceea. Era un țipat de nervi, se simțea din ton, însă se auzise destul de înfundat. M-am ridicat curioasă pentru a vedea ce se întâmplă. Am început să fac pași mici pe holul facultății încercând să fiu cat mai silențioasă, nu voiam să mă audă cineva. Am ajuns în dreptul unei uși care ducea într-o sală de clasă și curioasă din fire, am privit pe micuțul geam încorporat în ușa. Privirea mea a căzut imediat pe Ethan care stătea rezemat de catedra de lemn cu brațele încrucișate la piept, în fața lui stand o fată blondă cu mâinile în sân. Părea foarte nervoasă.

-Nu-mi vine să cred! a țipat din nou gesticulând frenetic.

-Denise, încetează! O să te audă toată clădirea, a spus Ethan vizibil deranjat de situație, dar cumva privirea lui trăda indiferență.

-Să încetez?! La ultima verificare nu eu sunt cea care a schimbat listele doar pentru ca o sclifosita de nou venită să pice în grupa mea. Ți-a atras atenția, nu-i așa? a întrebat cu un zâmbet amar pe buze. Sau poate deja e ceva mai mult, ai târât-o prin patul tău?!

-Se pare ca nu vom știi niciodată... trist, nu? a spus cu un zâmbet seducător pe buze iar inima mea a sărit peste o bătaie. De ce ar minți? Nu am avut nici o treabă unul cu celălalt până acum, de ce ar vrea să dea o altă impresie? În plus, pare ca are o chestie cu Denise, poate e chiar iubita lui, atunci de ce i-ar vorbi așa?