Being Chased

Capitolul 38

             Am mers în spatele doctorului, șovăitoare. Spitalele erau ultimele locuri pe lista mea de vizite. Atmosfera austeră și morbidă ce învăluie pereții și orice formă de viață erau cumplit de greu de ignorat. Aceste holuri luminate puternic cunoscuseră mai multe povești de viață însoțite de suferință decât zidurile bisericilor. Oameni cu chipuri galbene din cauza grijii sau palide și nerdormite, stăteau nemișcați pe scaunele albastre. Aveau aceleași priviri pierdute, goale ca Dean și Chase. Dacă nu ar fi fost mișcarea regulată a piepturilor lor i-ai fi confundat cu niște statui din ceară extrem de reușite. În afară de câteva plânsete înfundate și suspine agonizante, liniștea mormântală îți crea un gol mistuitor în adâncul sufletului.

           Bărbatul în alb avea umerii lăsați ușor în față, cel mai probabil din cauza orelor interminabile în sala de operații și vizitele în saloanele pacienților. Spatele îi era lat, iar culoarea părului său era de un șaten atât de închis încât putea fi confundat cu negru. Frânsese multe inimi în adolescență și în anii de după, cu siguranță că a fost un Chase al perioadei sale. Ținea în mână o mapă albastră cu numeroase coli la fel de albe precum halatul său. S-a oprit în dreptul unei uși închise, deschizând-o și permițându-mi să intru prima. M-am grăbit să pătrund în cameră pentru a nu îi mai răpi timpul prețios.

               "Alysa, vreau să îi faci niște teste domnișoarei..." se uită la mine întrebător.

               "Davis. Rose Davis." mă grăbesc să îi răspund.

                Sau mai bine spus Camilton...

               "Davis." completează el, ațintind-o cu privirea pe asistentă brunetă ce părea puțin jenată de prezența arătosului său șef.

               Uh-Oh... V-am zis eu!

              "Dar înainte, domnișoară Davis, de când nu ați mai mâncat?" întreabă politicos, cu o calmitate ciudată.

                Mă încrunt involuntar, dar îmi revin repede când înțeleg de ce mă întreabă asta. Dacă voiam să donez sânge, trebuie să nu mai fi consumat nimic de cel puțin șapte ore. M-am uitat la asistenta ce mă privea amuzată. Vârsta ei îmi era incertă din cauza chipului radios de adolescentă. Bretonul negru îi venea peste ochi, ascunzându-i genele, dar punându-i în evidență ochii verzi, ce îmi aminteau de alte irisuri electrizante. Părul îi era atât de drept încât o invidiam, iar buzele pline erau date un un balsam strălucitor. Părea că abia a ieșit din sălile liceului și nu din cele ale unei facultăți.

             "Am băut puțin ceai în urmă ce vreo patru ore, însă nu am mâncat nimic de mai mult de șapte ore." zic, privind de la unul la celălalt.

           "Bun. Consumați droguri, băuturi alcoolice sau fumați? Suferiți de boli cardiovasculare sau epilepsie?" întreabă, păstrând același ton ce mă tulbura.

          "Nu, și nu, din câte știu. Dar în urmă cu șapte ani am avut un accident a cărui consecință a fost pierderea memoriei pe o perioadă nedeterminată. Însă nu cred că are vreo lagătură." zic, încercând să îi imit calmitatea.

          "Bine, domnișoară Davis. Acum, Alysa va lua o monstră de sânge pentru a descoperi dacă totul este în ordine." zice, schimbându-și tonul într-unul părintesc.

             Chiar crede că îmi e frică de un ac nenorocit?!

             Am încuviințat energic din cap, în timp ce asistenta drăguță mă împingea pe un scaun din colțul camerei. Fața lui îmi aducea aminte de cineva. Însă chipul îi era atât de șters și de îndepărtat încât nu îmi puteam da seama de cine. Analiza concentrat foile din mână cu o privire ce nu trăda nimic. Profesia lui îl făcuse atât de inexpresiv și de calculat, părea aproape inuman. Lasă mapa pe masă, îndreptându-se spre ușă.