Being Chased

Capitolul 10

          Amanda Camilton... De unde știu numele?

        "De ce numele tău îmi sună atât de familiar? Ne-am mai întâlnit?" mă trezesc întrebând fără să mă gândesc de două ori.

          Voiam să îmi retrag. Fața Amandei a trecut de la uimire la anxietate, într-o fracțiune de secundă. S-a uitat fugitiv la bunica, parcă cerându-i să o ajute. M-am încruntat ușor la ea.

          "Probabil că ai auzit-o pe bunica ta vorbind despre mine." spune, zâmbind timid.

          Se vedea că se simte inconfortabil din cauza întrebării mele. Stătea atât de dreaptă și încordată, iar expresia ei îmi dădea impresia că va fugi din moment în moment. Cum nici mie nu-mi place să fiu pusă la zid de cineva ca să mă interogheze, am decis să nu o mai sâcâi cu indiscreția mea infantilă. Nu aș fi vrut să creadă că nu mă pot stăpâni.

        "Da... probabil." admit sceptică.

          Expresia ei s-a relaxat, dezvăluind un zâmbet larg și perfect. Dacă nu aș fi știut mai bine aș fi zis că am supus-o la tortură cu întrebarea mea. Ceea ce ar fi fost incredibil de neadevărat. Era doar o curiozitate, nu trebuie să o ia atât de personal.

           Soneria telefonului meu se aude din geantă. Expir ușurată că am găsit biletul de evadare din atmosfera tensionată. Îmi așez șuvițele de păr mai bine pe obrazul vătămat și pe gât. Avusesem noroc că bunica nu a fost atentă la mine pentru că aș fi încurcat-o.

            "Trebuie să răspund." am arătat spre telefon și am ieșit pe hol.

              Poza lui Lucy mi-a apărat pe ecran. Am inspirat zgomotos.

            "Lucy!" exclam cu o voce enervant de subțire.

           "Rose!" spre deosebire de mine Lucy era cât se poate de calmă.

            Ok. Cine ești tu și ce ai făcut cu prietena mea hiperactivă?

          "O să trec pe la tine în aproximativ o jumătate de oră! Trebuie să vorbim" spune criptic.

         "Ok. Te aștept!" spun, dând din cap.

          Închid apelul, întorcându-mă cu pași mărunți spre sufragerie. Șoapte nedeslușite se auzeau din cameră. Mă apropii mai mult de ușa de lemn.

         "Ar trebui să-i spunem! Nu cred că mai este o idee bună să ascundem ce s-a întâmplat. Trebuie sa afle adevărul. E în pericol peste tot. Nu o vom putea ascunde la nesfârșit." vocea Amandei era panicată.

          Despre ce naiba vorbește? Cine e în pericol și ce adevăr? Jur că ziua asta nu poate deveni mai ciudată de atât!

           Ai uitat că vine Lucy?

         Oh, deci poate...

           "Știu, draga mea, dar încă este prea devreme. Trebuie să mai tragem de timp, până va fi pregătită de ce va urma. Va fi un șoc puternic." bunica suna atât de tristă.

           Ce naiba se întâmplă? Ce șoc? Nu mai înțeleg absolut nimic. E prea mult!

          Stăteam ascunsă după ușă. Nu voiam să risc să mă vadă, dar nici să nu aud nimic din conversație. 

         În momente ca acestea, aparatul auditiv al domnului Smith mi-ar fi putut fi de folos! Pun pariu că acel bătrân încă încearcă să-și dea seama cum se pornește! Era destul de greu să porți o conversație cu el când auzea în loc de: "Bunica nu e acasă!"-"Trebuie să mergem la masă!" sau "Mâine plouă!"-"Morsa ouă!"