Being Chased

Capitolul 7

           "Deci, surioară ce ai de spus în apărarea ta?"

           Privirea pătruzătoare cu care se uita la Lucy mă făcea să tremur, în pofida faptului că nu şi-a îndreptat-o spre mine nici măcar o dată. Avea braţele încrucişate la piept într-un stil leneş.

          Se pare că până la urmă chiar sunt fata invizibilă... chiar şi pentru el.

          "Ce am de spus? Eşti un dobitoc! Ai idee cât de supăraţi sunt mama şi tata pe tine? Ţi-ai închis telefonul ăla nenorocit şi nu ai mai dat pe acasă de trei zile! Singurul care trebuie să dea o explicaţie eşti tu şi nimeni altcineva!" vocea lui Lucy devenea mai gravă la fiecare cuvânt.

          "Nț, nț... Ceea ce fac eu nu e treaba ta sau a lor. Sunt major, iar asta înseamnă că nu trebuie să spun nimanui unde sunt sau cu cine sunt! Acum... Nu pot spune asta şi despre tine! Eşti la o petrecere la care se presupune că nu trebuie să fii. Nici tu şi nici căprioara speriată de lângă tine!" spune calm în timp ce-şi îndreaptă privirea spre mine.

           Căprioară? Ce căprioară? Unde?

          Eşti mai proastă decât majoretele alea! Despre tine e vorba! Pe tine te-a făcut căprioară speriată şi nu-l condamn pentru asta. Arăţi de parcă mai ai puţin şi o iei la fugă.

         Dacă nu i-aş fi văzut de atâtea ori culoarea ochilor, acum aş fi zis că sunt mai negri decât noaptea, dar cum ştiu prea bine acel verde intens de smarald ce te face să te intimidezi, îmi las privirea în jos când observ că nu are de gând să se uite în altă parte. M-am înroşit imediat când i-am simţit privirea verificându-mă din cap până în picioare şi înapoi. Puteam jura că acum are zambetul lui superior pe faţă şi că îi face plăcere să mă vadă astfel.

           Era ca un vânător ce-şi urmăreşte prada. Aceea fiind eu, bineînţeles. Ştiam că trebuia să rămân în maşină şi să o las pe Lucy să-şi facă de cap. Acum trebuie să mă descurc cu încrezutul ăsta! Ceea ce o să fie foarte greu din moment ce doar cu o privire mă face să iau foc, provocând-mi fiori de plăcere prin tot corpul.

           Îmi era frică să dau ochii cu el. Pentru un anumit motiv ştiam că atenţia lui încă este concentrată pe mine. Nu înţeleg ce-mi făcea tipul ăsta, dar nu e de bine. Parcă a pus un fel de vrajă asupra mea, este singura explicaţie destul de plauzibilă pe care o pot găsi. Nu cred că un om normal poate să-mi facă inima să bată cu atâta putere încât să am impresia că-mi va ieşi din piept, să-mi dea aceşti fiori de plăcere prin tot corpul, să-mi facă părul să se ridice de pe mine. Toate acestea doar cu o singură privire.

          Totul este mult prea mult pentru mine. Nu am simţit ceva asemănător cu asta niciodată. Dar ceea ce mă sperie mai mult este că mă simt bine cu aceste trăiri care se intensifică pe zi ce trece.

         Mi-am făcut curaj şi mi-am ridicat capul, dar doar ca să mă uit la prietena mea care nu a mai scos niciun cuvânt de la replica inteligentă a fratelui său. Puteam să jur că dacă mă voi uita la el tot ce voi întâlni este pură şi sigură îngâmfare.

         Îi mulţumesc lui Dumnezeu că e întuneric pentru că ar fi şi mai rau dacă mi-ar vedea roşeata din obraji. E de ajuns că m-a facut să-mi aplec capul. Nu trebuie să-i dau şi mai multă satisfacţie. Oricum egoul lui e mai mare decât al unui om normal.

         E mai mare decât un dinozaur!

        "Uite cum facem, surioară. Tu le spui părinţilor noştri să nu se mai îngrijoreze pentru că ştiu ce fac, iar eu nu vă voi obliga să plecaţi acasă."