Being Chased

Capitolul 4

           "Deci până la urmă tot nu mi-ai spus ce e cu fața aia lungă!" insistă Lucy pentru a treia oară de când am părăsit parcarea liceului.

           "Și tu tot nu mi-ai spus de unde ai făcut rost de o mașina. Din câte am înțeles a ta este stricată." îi reamintesc încă o data.

           "Ți-am spus că am relații. Dacă ți-aș mărturisi de unde o am, ar trebui să te omor și niciuna dintre noi nu  vrea asta. Așa că nu mai încerca să eviți subiectul și spune-mi ce ai pățit. E clar că ceva s-a întâmplat, judecând după expresia pe care o aveai mai devreme." își întoarce capul spre mine și mă privește curioasă.

          "Pf!" pufnesc plictisită  de subiect.

           Abia acum am observat cât de mult seamănă cu Chase. Ochii lor au aproape aceeași culoare de verde, numai că ai lui Lucy au nuanțe cafenii, în timp ce ai lui sunt de un verde aprins și electric, aceeași culoare de păr, aceleași trăsături șlefuite parcă de cei mai renumiți bijutieri. Însă ceva diferit au sigur. Ceva ce nu mulți oameni pot observa din cauza aspectului ademenitor al amândurora. Dacă pe Lucy o poți confunda cu un înger  venit pe Pământ să ne salveza, pe Chase îl asemeni cu un demon care te ispitește la fiecare pas, în toate felurile posibile și imposibile.

           "Își spun, dar mai întâi... de unde ai mașina?" o întreb încrucișându-mi brațele la piept.

             Măcar am avut cum să scap de interogatoriu. Sub nicio formă nu-i voi spune adevarul, iar nici ea nu va recunoște de unde are automobilul fantomă. Nu o să-i spun cât de proastă am fost crezând că fratele ei mă va săruta. Nici într-un caz nu îi voi mărturisi faptul că regret că m-am lăsat dusă de val.

           "Bine, bine! Să zicem doar că Chase nu va fi fericit când va ajunge acasă. Aproape că-l aud urlând ca o fiară prin garaj." spune chicotind.

            "I-ai furat mașina? Cum?" o întreb cu ochi mari de uimire.

            Încep să cred că ea e copilul problema și nu fratele său.

           "Foarte simplu. Trebuie să fii minunata așa ca mine, asta... și să știi unde își ține cheile." își întoarce capul spre mine pentru a îmi arăta zâmbetul său de invidiat.

           "Uau! N-aș vrea să fiu în locul tău când va afla că i-ai furat mașina." recunosc cu o expresie terifiată, dar amuzată.

           "N-aș zice furat, mai degrabă împrumutat pâna îmi voi primi mașina înapoi."

           "Dar el cu ce a venit dacă mașina este, evident, la tine?" o întreb curioasă.

          "Cu motocicleta. Azi de dimineață, când l-am rugat să mă ducă la școala mi-a dat de înțeles că va merge cu mașina pentru că nuvoia să mă ia. Imaginează-ți surpriza plăcută pe care am avut-o când m-am dus în garaj și am vazut-o acolo." o mică încruntare i-a apărut pe chipul său de înger. "Obișnuiește să meargă cu motocicleta destul de des. Nu înțeleg de ce îi mai trebuia și o mașină, dar asta e vina părinților noștri care îl răsfață ca pe un bebeluș."

         "Oh!" este tot ce spun.

         Îmi doresc să o pot avea și eu măcar pe mama lângă mine. Chiar dacă parinții lor sunt în cealaltă parte a țării, ei încă sunt în viață și îi iubesc. Știu că mama m-a iubit atât de mult încât a fost în stare să moară pentru mine, dar tatăl meu... Este o altă poveste.

        "Părinții tăi unde sunt? Locuiești cu ei, nu?" mă interoghează.

         Și... întrebarea la care mi-e așa de frică să răspund și care îmi poate strica toată ziuă doar într-o fracțiune de secundă. Era prea frumos ca nimeni să nu ma întrebe asta.