Cartierul crimei...(+18)

Capitolul 20- Asta daca scap...

-Dosarul e aici, in birou. Se aude vocea tatalui meu, grava si serioasa, ca de obicei. Dosarul? Sigur despre dosarul lui Adam este vorba, imi dau eu seama, fiind in alerta maxima. Ma va prinde, e clar. Am incurcat-o rau de data asta.

-Stii ca incerci degeaba. Se mai aude o voce, necunoscuta mie. El poate pleca cand vrea, degeaba incerci sa-l transferi la alta scoala de corectie. E degeaba. Nu vei reusi. Continua barbatul, ceea ce sigur e avand in vedere vocea groasa, dezaprobandul pe tata.

-Nu cred ca...Incepe tata, facand cativa pasi prin birou, fara sa vina prea aproape de mine si sa ma vada. 

-Nu conteaza ce crezi tu. Lasa-l in pace pe baiatul asta. Nu-ti face probleme cu el! Stii ca are multe cunostinte si tu poti fi in pericol. 

-Nu conteaza, eu vreau sa-l vad departe pe baiatul asta. Vreau sa plece de aici. Zice tata, nervos.

-Stiu asta. Dar nu numai tu poti fi in pericol. Gandeste-te la fiica ta.

-Ar fi in mai mare pericol daca Adam mai sta mult pe aici, ii baga numai prostii in cap si...

-Gandeste-te ca o s-o gasesti moarta. Intr-o zi. Poate chiar maine. Si asta doar pentru ca esti incapatanat. Si acum e in pericol, stiu asta, dar vom rezolva cumva. Deocamdata  lasa-l  in pace. Insista celalalt barbat, iar tata ofteaza adanc, apoi lumina din incapere dispare, cufundandu-ma din nou in intuneric. Am scapat! Nu pot sa cred! Nu pot avea atata noroc! E imposibil! si totusi...Gandesc, iesind de sub birou si lovindu-ma, din pacate, cu capul de marginea sa. Injur in barba din cauza durerii puternice, apoi asez dosarul pe masa. Aprind telefonul, ajutandu-ma de lumina sa, apoi incep sa citesc ceea ce se afla in interiorul obiectului astuia pe care toata lumea il vrea. Si prin asta ma refer la mine si tata. Ceea ce e destul de rau, chiar si asa.

Inaltimea...Varsta...Fosta adresa...Citesc eu, apoi sar la ceea ce e important.  "Cauza condamnarii".

...

-Multumesc, Bob, spun, luand pastilele de la el si intrand in camera. Arunc pastilele intr-un colt, apoi ma asez pe pat, simtindu-ma usurata. Adam e aici pentru o crima. 

Dar nu o crima produsa cu buna stiinta. Nu pentru o crima facuta din dorinta. El distribuia droguri, un lucru la fel de rau, iar unul dintre pustii ce lua de la el asa ceva, a luat o supradoza, lucru ce i-a cauzat moartea. Dar asta nu s-a intamplat sub privirea lui Adam. Ci dupa cateva zile. Deci... deci Adam nu a vrut sa omoare pe nimeni. Deci, a fost o greseala. Deci, nu e un criminal. deci...tata m-a mintit. Concluzionez eu, nestiind daca ar trebui sa fiu fericita ca baiatul de care m-am indragostit nu e un criminal sau trista ca propriul meu tata m-a mintit in fata, fara remuscari.

Stai, Adam a vrut sa-mi explice! De mai multe ori! Pff, ce idioata sunt! Trebuia sa-l ascult, sa-l cred...sa-i acord increderea mea. Ma ridic de pe pat, indreptandu-ma spre usa, cu gandul de a-i face o vizita lui Adam. In toiul noptii. Asta daca scap, din nou, de Bob.