Cartierul crimei...(+18)

26

Sunt in camera mea si imi caut cu disperare un tricou, dar nu-l găsesc nici de-al naibii. S-a ascuns?
Aud o bătaie la usa, asa ca las balta căutarea si deschid usa camerei mele. In prag stătea John, cu o expresie seaca pe chip, dar care s-a schimbat când m-a vazut.
-Hei, ce faci? Zice el.
-Adunam hainele, tu? Cred ca s-a anulat lecția de azi, având in vedere circumstanțele, asa-i? Oricum nu mi-am făcut tema, daca ar mai conta, sa știi, zic eu iar el chicoteste, iar pentru prima data, observ ca are un zâmbet drăguț. Si ochi frumoși...
-Cred ca tatăl tău vrea sa discutați, spune, in cele din urma.
-Doar crezi? Întreb, cu jumate de zâmbet peluze.
-De fapt, sunt sigur. Spune, râzând.
-Oare ce mai vrea? Avionul e in seara asta, nu?
-Da. Nu stiu ce vrea, poți sa te duci tu si sa descoperi... Chicotesc si ies din camera, închizând usa in urma noastră.
-Si, apropo, oricum nu ți-ai fi făcut tema, nu? Întreaba el, privindu-ma, in timp ce coboram scările, trecând pe lângă Bob. John i-a făcut un semn cu capul, iar Bob nu a mai venit cu noi, lăsându-ma in grija sa. Pff, daca știam înainte ca puteam sa scap de el doar cu un gest de-asta, as fi avut o viața mai ușoară. Deși... Eh, eu nu-s John. Ce ghinion...
-Asa e... Răspund, făcând o fata de copil a care-i boacănă a fost descoperită.

Bat la usa biroului tatălui meu, iar acesta imi spune sa intru. Fac întocmai.
-Ce e, tata? Întreb eu plictisita. De fapt, nu eram chiar plictisita, dar chiar voiam sa-i dau tatălui meu puțin peste nas.
-Pai am vrut sa te anunț ca... Începe el, dar eu il intrerup :
-Te-ai răzgândit? Nu mai plec? Ochii mei aveau o oarecare strălucire când am întrebat asta, dar ea a dispărut instantaneu când l-am auzit oe tata spunând:
-Nici gând, o sa pleci. Mai devreme. Într-o ora, chiar.

Serios acum, el nu a auzit niciodată de "daca nu ai nimic frumos de zis, mai bine taci."?

-Poftim? Intr-o ora? Imposibil! Nici măcar nu mi-am terminat bagajul si nici nu am apucat sa imi salut...
-Ce? Pe cine sa saluți? Pe prizonierii ăștia? Foarte bine, nici nu imi doream asta! Scumpo, astia nu sunt prietenii tai, zau asa. Sunt doar niște copii problema, care deranjează pe toata lumea, tu nu esti asa. Asa ca, uita-i. Ei te vor uita pe tine, spune el, calm. Ma enervez la culme si spun pe un ton acru :
- Desi zici ca nu sunt un copil problema, abia aștepți sa plec de pe capul tău. Si sunt mai mult ca sigura ca tu o sa fii primul care uita de mine! Ies din birou, iar pe urmele mele ma trezesc cu Bob, perfect...

...
Ma pregătesc sa ies pe usa camerei mele, căci mai sunt fix 25 de minute pana imi decolează avionul, iar eu nu am salutat-o pe Hanna, nu i-am spus ca țin mult la ea si ca o sa-mi lipsească. Nici pe Adam nu l-am mai vazut... Mi-e deja dor de el, ce-i drept, dar in aceasta circumstanța chiar nu mai contează ce a făcut. As vrea sa-o mai strâng o data in brațe . Ies pe usa si Bob ma țintește cu privirea. Ma duc la el si zic :
- Uite, Bob, stiu ca treaba ta e sa ma păzești si sa te plimbi după mine mereu, am înțeles asta, dar acum chiar am nevoie se câteva minute singura cu prietenii mei, zau. Nu pot sa plec fără sa le spun câte ceva, trebuie sa ma înțelegi. Acesta ma privește ceva timp, apoi spune :
-Daca nu te întorci in 15 minute, vin după tine. Ii zâmbesc, apoi il imbratisez, iar acesta imi Răspunde la gest, deși durează câteva secunde sa iasă din șoc.

Cobor scările cu grija, chiar nu as vrea sa ma întâlnesc cu tata, nu ca ar mai da el pe aici... Sau de vreun gardian.

...
In curte nu era nimeni, pentru ca toți erau la cursurile zilnice obligatorii. Pff... Ma plimb prin fata unui geam de clasa unde întâmplator am zărit-o pe Hanna. Se pare ca are mate... Sau ceva de genul. Ii fac câteva semne, iar după ce ma observa, pare ca își cere voie la baie, asa ca intru in clădirea unde se țin orele si pe hol dau nas in nas cu ea.
-Ce faci aici? Cum de esti fără Bob? Întreaba ea, chicotind, dar nu prea adevărat.
-Hanna, tata mi-a schimbat zborul. Plec in 15 minute, am venit doar sa iti spun ca imi va fi groaznic de dor de tine si ca esti minunata. Aceasta ma privește socata.
-De ce ar face asta? Nu poate, zau! Nu a putut sa lase totul pe diseară? Asa aveam mai mult timp pentru asta... O imbratisez strâns, iar ea imi săruta amândoi obrajii.
-Pot sa... Adică... Știi unde e Adam? O întreb, înainte sa între din nou in clasa. Ma privește ciudat, de parca ar fi cea mai stranie chestie ca întreb de el, apoi chipul ii e brăzdat de mai multe emoții, după care imi spune sec :
-Nu a venit la ore, azi.

Deși am câteva dubii, atunci când il vad pe Adam pe o banca ma duc direct spre el. Ma pregătesc sa il imbratisez, din prima, luându-l prin surprindere, dar ma opresc când vad ca sta lângă el târfă lui. Când amândoi ma vad, chipurile lor se schimba brusc. Ea imi rânjește diavoleste, iar el... Parca nici nu ma cunoaște.
-Hei... Ăăă... Voiam sa va salut si sa...
-Ăăă... Te superi? Noi avem un moment romantic aici! Zice ea, schimbându-si expresia.
-Imi pare rău, dar vreau sa...
-Scumpo, o sa vin eu mai târziu sa te caut, acum sunt implicat in ceva mai grav, zice Adam si ma lasa fără cuvinte... Dau din cap in semn aprobate, zâmbesc fals, apoi plec. S-a zis cu îmbrățisarea. S-a zis cu prietenia. S-a zis cu sentimentele mele pentru el. Poate ca tata avea dreptate, intr-o anumită măsura. Unii chiar o sa ma uite repede.

...

Scaunul meu din avion era la geam, dar nu ma prea interesa. Chiar nu eram prea atenta la asta, acum. Sincer, baiatul care imi lovea scaunul imi făcea plânsul sa întârzie puțin, pentru ca i-as fi dat vreo doua. Ultima impresie lăsată de Adam chiar m-a dezamăgit. Poate ca plecarea asta nu e chiar asa de rea. Singura parte proasta e ca nu o sa o mai vad pe Hanna, dar in rest... Totul e ok.
...
Adam POV

O las pe blondina prostuța cu ale ei crize, iar eu plec peste câteva ore la Kara. Oare ce vrea de la mine? Puteam sa jur ca nu o sa vrea sa ma mai vadă după ultimele noastre incidente, dar nu pot sa mint si sa spun ca nu ma bucur ca vrea sa-mi vorbească. 
Intru in clădirea in care sta ea, trecând ușor pe lângă gardienii care ma saluta, nicidecum sa imi zică ceva despre intrările si ieșirile mele. Sunt surprins când vad ca paznicul ei nu e la usa, dar ma gândesc ca am scăpat de o problema, corect?
Apăs pe clanța si deschid usa, pregătit sa o iau prin surprindere, dar găsesc camera goală. Goală.
Ies in fuga si dau peste Hanna. De fapt, după ce am căutat-o 10 minute, dau in sfârșit de Hanna.
-Hei, hei! Zic eu, iar ea imi arunca cea mai urâta privire posibila.
-Ce vrei? Tuna ea, aproape explorând de nervi.
-Unde e Kara? Întreb eu, direct. Ma privește puțin, apoi zice indiferenta:
-Nu-i problema ta. Da sa plece, dar o opresc.
-Stai,stai! Ba e, chiar vreau sa vorbesc cu ea, e ceva serios si...
-Ghinion, a plecat, spune, apoi imi întoarce spatele. Ma uit după ea câteva secunde, șocat de ce a zis.
-Iti Bati joc de mine? Tip după ea.
-As vrea eu! Răspunde, apoi se face nevazuta.
La dracu!