~ JAMES ~
Mersul Laurei era unul sigur pe sine, ca ea de altfel, si unul intr-un hal fara de hal de rapid. Dupa cateva coridoare parcurse am fost nevoit sa alerg ca sa tin pasul cu ea, desi era cu vreo 20 de centimetri mai mica ca mine. Eram fericit ca nu-mi dadusera o rochie ca alea de hartie pe care le poarta pacientii la spital si ca inca aveam pe mine jeansi mei ponositi, tricoul, care era murdar de sange in locul unde fusesem impuscat, dar care era bun si asa si tenisii negri. Nu-mi puteam inchipui cum as fi putut sa alerg pe coridoarele astea in talpile goale.
Apropo de drum, eram foarte sigur ca, daca m-ar fi pus cineva sa ma intorc singur in camera mea, adica in celula mea, mai bine zis, m-as fi pierdut in doi timp si trei miscari. Nu stiam cat i luase Laurei sa invete drumul dar, daca nu era ceva soi de geniu, foarte mult. Fiecare coridor se despartea in alte trei, felinare ba erau, ba nu erau, si erai deseori nevoit sa orbecaiesti prin intuneric ( ma rog, eu unul eram ). In orice caz, complexul sau ce naiba o fi, era imens, fara discutie, si ,daca lasa-i un adormit ca mine sa se plimbe prin el, mai mult ca sigur se pierdea. Sau ajungea cine stie unde...
Laura intoarse capul spre mine si zambi. Desi mergea cu o viteza al naibii de mare, ea parea foarte relaxata si respiratia ii era perfect regulata.
- Tre' sa lucram un pic la conditia ta fizica. Statu o clipa si ma privi cum alergam ca nebunu' dupa ea apoi, in timp ce-si intorcea capul si-si marea pasul, adauga: Un pic mai mult defapt.
- Daca ai merge si tu un pic mai incet, n-ar trebui... am mormait in barba.
- Poftim? Ce-ai zis?
- Nimic, Iepure de curse ce esti.
Putea fi un compliment, dar felul sarcastic in care am spus cuvintele acelea o usturara putin. Vina ei.
Se opri, si m-am gandit ca-mi va face o predica de milioane de care stiam ca era in stare, dar ea isi mentinu zambetul acela, pe jumatate dulce, pe jumatate viclean, si-mi spuse:
- Am ajuns.
Am privit in jur. Un coridor infect ca toate celelalte, de un gri inchis, luminat de un singur felinar, ce statea deasupra capului Laurei, mai-mai sa cada. Usi metalice sau de lemn se zareau din loc in loc, si noi ne opriseram in fata uneia de lemn cu o placuta, batuta in cui, pe care erau scrise trei cifre: 435.
- Unde? am intrebat-o confuz.
Ce naiba putea fi asta. O camera de control in care sa-mi arate unde eram si ce se intampla pe-aici? Sau o incapere prafuita cu istoria complexului, unde sa ma puna sa studiez pergament cu pergament? Dar nu, raspunsul ei fu mult mai socant decat orice idee pe care as fi putut-o incropi.
- Camera mea.
Am ridicat dintr-o spranceana, pastrandu-mi o nota de sarcasm in voce cand am intrebat-o:
- ' Sa fi de-al nostru' inseamna sa fiu amantul tau personal, sau ce?
Isi ingusta ochii, incercand sa ma priveasca fioroasa, dar n-am putut sa-mi alung zambetul de pe fata cand i-am vazut obrajii inflacarati. Mda, foaarte mare autocontrol... Totusi, scapa rapid de roseata si imi ignora remarca, ca pe toate facute pana acum, si-mi deschise usa.
- Intra, ma pofti ea.
- Doamnele primele.
Isi puse mana la piept, compunandu-si o mutra socata.
- Doamne, James! Nu stiam ca sti ce-s alea maniere...
- Uite ca nu-s taranul care ai crezut tu ca sunt, i-am spus si am intrat in camera dupa ea.
DU LIEST GERADE
Acum...ori niciodata! ( Tu sau...el. Ce alegi? part II )
RomantikJem a disparut. Unde? Asta e un lucru pe care Ash nu-l stie. Tot ce stie e ca trebuie sa se infiltreze din nou in Monarhie, locul pe care il uraste dar, in acelasi timp, la care tanjeste. Si sa ajunga sus. Sus de tot. Iar alte ordine continua sa vin...
