Acum...ori niciodata! ( Tu sau...el. Ce alegi? part II )

Capitolul 10 { Mesaje, mesaje si iar mesaje }

~ ASHLEY ~

Cioc! Cioc!

Am tresarit, surprinsa de zgomotul brusc. Apoi am incremenit, amintindu-mi ca asta inseamna ca cineva batea la usa. Si cine ar fi batut la usa unei batrane, inafara de vanzatorii ambulanti obsedati sa scape de produsele care, oricat le-ar fi ridicat ei in slavi, nu foloseau la nimic? Nimeni. Si daca nu eram batuta in cap, vanzatorii ambulanti nu umblau pe la ora asta prin blocuri. Deci, in concluzie, nu putea fi decat cineva ce o cauta pe fata gazduita de batrana. Si cine o cauta pe aceasta fata? Va zic eu. Muuulta lume. N-am chef sa-i enumar pe toti. Totusi, fara sa ma gandesc la cei care ma cautau ( din diferite motive ) mi-am dat seama cine era la usa. Si asta ma uimi. De unde naiba stia Willl unde stau? E un oras mic draguta, incerca sa ma calmeze o voce. In concluzie, tota lumea stie pe toata lumea. Si tot nu puteam sa ma calmez, sa ma duc linistita spre usa, sa deschid, sa zambesc, si sa-l poftesc pe Will - pentru ca el era in spatele usii, trebuia sa fie - inauntru. O fi Darkney Common mic, dar putina lume stia unde stau eu acum. Era intr-un fel cam secret. Adica... Nu era chiar asa secret, dar... In fine! Sa revenim la subiect. Will. In spatele usii mele. Cum spuneam, avand in vedere ca Will era nou in acest oras, nestiind pe nimeni, nu avea cum sa afle unde stau. Daca nu cumva, brusc, se imprietenise cu Aghata sau Tess. Ceea ce era cam imposibil. Si nu-l credeam pe el si pe rabdarea lui in stare sa ia toate blocurile din cartierul asta la rand si sa ma caute. Deci era ciudat. Foaarte ciudat. Dar, ce naiba!, trebuia sa raspund la usa.

Cu pasi sovaielnici, m-am indreptat spre holul de intrare si mi-am fortat mana sa se aseze pe clanta. Instinctul imi urla furios sa raman in apartament si, in nici un caz, sa deschid usa. Dar de ce? Daca tot era Will la usa, nu avem ce patii. Iar daca era... Dadusem de naiba! Pentru ca statusem ca o proasta in pat, plangandu-mi de mila, de cand ajunsesem acasa. Si nu cadorisisem ceasul cu nici o privire ca sa ma asigur ca nu intarziam.  Cadoriseste-l acum, mi-am spus, facand in tocmai, si am rasuflat usurata. Mai erau 45 de minute pana la "intalnirea" mea cu Will. Aveam destul timp incat sa ma fac prezentabila pentru ca, desi nu mai uitasem in oglinda, stiam ca arat ca un monstru.

Buun! Deci, daca mai era atat de mult timp, cine era la usa? Pentru ca-l scosesem din discutie pe Will. Chiar si un baiat fara neuroni stia ca unei fete ii ia ceva vreme sa se pregateasca. Si el parea ca are cativa neuroni functionabili in creier.

Instinctul meu imi urla inca sa stau cuminte in casa si, scotandu-l pe Will din discutie, nu prea stiam daca mai eram in la fel de multa siguranta daca deschideam usa. Ciocanitul se auzi din nou, de data asta cu o nota de iritare. In fond, cine n-ar fi iritat daca era pus sa astepta in fata unei usi pana o momaie ca mine ii deschide? Mare parte din oameni ar fi plecat deja, crezand ca nu-i nimeni acasa. Dar persoana asta ramanea. Asta insemna ca stia clar ca-s acasa. De unde? Sa ma ia naiba daca stiam.

 Offf, da-o dracului de treaba!  mi-am urlat. Nu poate sa se intample nimic rau. Eu controlez usa, pot la fel de repede s-o inchid ca si s-o deschid. Fara sa mai stau pe ganduri, si sa fac calcule matematice despre pericolul in care ma aflam, ca oricum nu mi-ar fi dat nici un rezultat corect, am deschis usa. Si m-am holbat cu ochii cat cepele. NU ERA NIMENI!

- Ce mama naibii? am intrebat frustrata.

Acum o fractiune de secunda, cineva batea iritat la usa, si acum- nimeni. Innebuneam sau ce? Apoi mi-am indreptat privirea inspre presul pe care scrie : "Bun venit" cu litere inflorate si mi s-au inmuiat genunchii. Un plic prea alb si prea curat pentru peisajul prafuit era asezat exact in mijlocul lui. Si stiam prea bine cine era destinatarul. Nu multa lume mai trimitea scrisori pe vremea asta.

Mana mi s-a strans pe clanta, gata sa inchid usa si sa las plicul unde era, cand mi-am dat seama ca asa ceva e imposibil. Plicul ala avea legatura cu viata lui Jem. Si daca-l ignoram era ca si cum le-as spune celor la care era: " Nu-mi mai pasa. Faceti ce vreti cu el" Si nu puteam face asta.