Pe aripile vantului

2

După ce gemenii Tarleton o lăsară pe Scarlett pe veranda de la Tara şi când zgomotul galopului cailor înce­tă, fata se întoarse la scaunul ei, ca o somnambulă. Faţa îi era împietrită, iar gura, fiindcă se silise să râdă ca să‑i împiedice pe gemeni să‑i descopere secretul, o durea. Se aşeză cu un aer obosit şi‑şi aduse un picior sub ea. Inima îi era plină de atâta suferinţă, încât avu impresia că se va sparge. Bătea cu lovituri mici, neregulate. Mâinile îi erau reci şi avea senzaţia iminenţei unei mari nenorociri. Pe chipul ei se citeau durere şi nedumerire, încurcătura unui copil răsfăţat care a făcut întotdeauna tot ce‑a vrut şi care acum, pentru prima oară, se luptă cu neplăcerile vieţii.

Ashley să se căsătorească cu Melanie Hamilton!

Nu putea fi adevărat! Gemenii se înşelaseră. Iar o păcăliseră. Ashley n‑o putea iubi pe Melanie! Nimeni n‑ar putea iubi o fiinţă atât de mică şi de ştearsă ca Melanie! Scarlett îşi aminti cu dispreţ de trupul subţire şi copilăresc al Melaniei, de faţa ei serioasă şi atât de lipsită de farmec, încât era aproape urâtă. Şi Ashley n‑o mai văzuse de luni de zile. Nu se dusese mai mult decât de două ori la Atlanta, de la recepţia pe care o dăduse anul trecut la Doisprezece Stejari. Nu, Ashley n‑o putea iubi pe Melanie, fiindcă... Oh! nu se putea înşela... fiindcă pe ea o iubea! Pe ea! Scarlett era singura femeie pe care o iubea, o ştia precis!

Scarlett auzi pe Mammy călcând greu prin hol, făcând să se cutremure podeaua. Repede îşi îndreptă piciorul şi încercă să dea feţei ei o expresie mai calmă. Nu era bine ca Mammy să bănuiască măcar că se întâmplase ceva rău. Mammy socotea că cei din familia O'Hara îi aparţineau trup şi suflet, că secretele lor erau secretele ei. Cea mai mică bănuială de mister ajungea ca s‑o hotărască să pornească la vânătoare cu încăpăţânarea unui copoi. Scarlett ştia din experienţă că, dacă curiozitatea lui Mammy nu era satis­făcută îndată, va începe să discute problema cu Ellen, şi atunci Scarlett va fi silită să povestească totul mamei sale sau să născocească vreo minciună plauzibilă.

Mammy ieşi din hol. Era o bătrână foarte grasă, cu ochi mici şi vicleni ca de elefant. De tip african pur, era de un negru strălucitor. Credincioasă familiei O'Hara până la ultima picătură de sânge, îi ştiau de frică toţi ceilalţi servi­tori. Mammy era negresă, dar principiile şi mândria ei erau asemenea sau chiar le depăşeau pe ale stăpânilor ei. Fusese crescută în dormitorul Solangei Robillard, mama lui Ellen O'Hara, o franţuzoaică rafinată, rece şi mândră, care nu cruţa nici pe copiii ei, nici pe servitori de o pedeapsă meritată pentru orice încălcare a etichetei. Mammy o cres­cuse pe Ellen şi plecase din Savannah împreună cu ea când Ellen se măritase şi venise la Tara. Pe cei pe care îi iubea, Mammy îi certa şi, cum pe Scarlett o iubea nespus şi se mândrea cu ea tot atât de mult, aproape nu mai contenea mustrând‑o.

— Au plecat domnii? De ce nu i‑ai 'ugat să 'ămână la masă, domnişoa'ă Sca'lett? I‑am spus lu' Po'ck să pună două tacâmu'i în plus. Ce fel de manie'e sunt astea?

— M‑am săturat să‑i tot aud vorbind de război şi n‑aş mai fi putut să‑i ascult şi în timpul cinei, mai ales că tata le‑ar fi cântat în strună şi ar fi început să strige contra domnului Lincoln.

— Ai manie'e de ţă'an, cu toată silinţa pe ca'e ne‑am dat‑o, domnişoa'a Ellen şi cu mine. Şi cum se face că eşti fără şal, acum când începe 'ăcoarea nopţii? Ţi‑am spus de o mie de o'i că ai să te îmbolnăveşti de figuri când stai afa'ă sea'a fă'ă nimic pe ume'i. Int'ă în casă, domnişoa'ă Sca'lett!

Scarlett se întoarse cu o încetineală studiată. Era feri­cită că Mammy fusese prea ocupată cu chestiunea şalului ca să‑i observe faţa.