29

258 3 0
                                    

Când sosi luna aprilie, generalul Johnston, căruia i se dăduse înapoi comanda împuţinatei sale armate, se predă inamicului, în Carolina de Nord, şi războiul luă sfârşit. Însă ştirea nu ajunse la Tara decât după două săptămâni. Erau prea multe de făcut la Tara ca să‑şi piardă cineva vremea cu vizite şi cu palavre şi, cum vecinii erau şi ei foarte ocupaţi, ştirile se răspândeau încet.

Arăturile de primăvară erau în toi şi se semăna bum­bacul şi seminţele pe care Pork le adusese de la Macon. Pork era atât de mândru că revenise cu bine de la Macon cu căruţa plină de haine, seminţe, păsări, şunci, carne şi făină, încât la drept vrbind nu mai făcea nimic. Mereu şi mereu povestea cum scăpase de atâtea ori ca prin urechile acului, apoi despre drumuri lăturalnice şi potecile şi făgaşele pe care revenise la Tara, drumuri pe care nimeni altul în afară de el nu le cunoştea. Timp de cinci săptămâni cât durase lipsa lui, Scarlett fusese chinuită de griji, dar la întoarcere nu putu să‑l certe. Era prea fericită că reuşise în misiunea lui şi că‑i adusese înapoi atâţia bani din suma pe care i‑o încredinţase. De altfel, îl bănuia că nu cumpărase nici păsările, nici carnea, ceea ce lămurea economiile făcute. De fapt, Pork nu şi‑ar fi iertat dacă ar fi cheltuit banii stăpânei sale, atunci când de‑a lungul drumului erau coteţe nepăzite cu găini, şi atâtea afumătoare care parcă îl aşteptau.

Acum că aveau puţină hrană, fiecare la Tara se silea să redea vieţii un aspect normal. Era de lucru pentru fiecare – prea multă muncă, muncă de fiece clipă. Trebuiau curăţate ogoarele de tulpinile uscate de bumbac de anul trecut, spre a face loc recoltei viitoare, şi calul, neobişnuit să tragă plugul, se târa cu greu pe ogoare. Trebuia plivită grădina de zarzavat de buruieni, trebuiau semănate se­minţele, tăiate lemne pentru foc; trebuiau făcute ţarcuri şi ridicate mile întregi de garduri din care yankeii arseseră cu atâta uşurinţă. De două ori pe zi trebuiau cercetate capcanele pentru iepuri ale lui Pork şi puse undiţe. Trebuia dereticat, măturat, gătit, spălat vasele, dat de mâncare porcilor şi puilor, strâns ouăle. Trebuia mulsă vaca, dusă la păşune şi la baltă şi, de teamă ca yankeii sau oamenii lui Frank Kennedy să nu revină, trebuia ca cineva s‑o păzeas­că toată ziua. Până şi micul Wade avea treabă. În fiecare dimineaţă, cu un coş sub braţ, pleca cu un aer important să strângă bucăţele de lemn sau surcele pentru aprins focul.

Băieţii Fontaine, primii din comitat care s‑au reîntors la căminurile lor, fură cei care aduseră ştirea capitulării. Alex, care mai avea cizme, mergea pe jos, în timp ce Tony, cu picioarele goale, călărea fără şa pe spatele unui catâr. Tony se aranja întotdeauna să fie profitorul familiei. După patru ani de viaţă în aer liber, erau mai arşi de soare, mai subţiri, mai uscăţivi şi, cu lungile lor bărbi negre cu care se întorceau din război, cu greu îi puteai recunoaşte.

Grăbiţi să ajungă la Mimosa, trecură pe la Tara, dar nu se opriră decât o clipă, spre a le saluta pe tinerele femei şi a le anunţa capitularea. Totul se sfârşise, se terminase, spuneau ei, dar nu păreau să dea faptului multă importan­ţă. Singurul lucru care‑i interesa era să ştie dacă Mimosa arsese. Pe drumul de întoarcere nu văzuseră decât hornuri înnegrite, acolo unde altădată se ridicau locuinţe ale prie­tenilor lor, şi nu mai îndrăzneau să spere că a lor fusese cruţată. Scoaseră un suspin de uşurare aflând că Mimosa era încă în picioare şi începură să râdă, încântaţi, aflând de goana nebună a lui Sally şi cât de frumos sărise gardul.

— E o fată curajoasă, declară Tony. Ce ghinion pe ea că Joe a fost omorât. Ai din întâmplare tutun de mestecat, Scarlett?

— Nu, nu mai avem decât tutun din foi de porumb. Tata asta fumează.

— N‑am ajuns încă atât de rău, zise Tony, dar probabil că va veni şi asta.

— Ce face Dimity Munroe? întrebă Alex puţin jenat, şi Scarlett îşi aminti că‑i făcuse puţină curte surorii mai mici a lui Sally.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum