Pe aripile vantului

23

După plecarea lui Prissy, Scarlett se întoarse în vesti­bul şi aprinse o lampă. În interiorul casei era cald ca într‑o baie, ca şi când pereţii ar fi păstrat toată căldura amiezii. Scarlett se înviorase puţin şi stomacul îşi striga foamea. Îşi aminti că nu mâncase nimic toată ziua, în afară de o lingură de fiertură de porumb şi, luând în mână lampa, se duse la bucătărie. Cuptorul era stins, dar în odaie era înăbuşitor. Scarlett descoperi o bucată de turtă uscată şi începu să muşte cu lăcomie, căutând cu ochii altceva de mâncat. Într‑o oală rămăsese puţină fiertură şi, cu ajutorul unei linguri mari de bucătărie, Scarlett se repezi asupra ei fără să‑şi dea măcar osteneala s‑o verse într‑o farfurie. Fiertura avea mare nevoie de sare, dar Scarlett era prea înfometată ca să mai caute sarea. După patru linguri, căldura din bucătărie deveni nesuferită şi Scarlett, luând lampa într‑o mână şi bucata de turtă într‑alta, ieşi în vestibul.

Ştia că ar fi trebuit să urce sus şi să stea la căpătâiul Melaniei. În caz că ar avea nevoie de ajutor, Melanie ar fi prea slabă ca să o cheme. Dar simţea o adevărată repulsie la gândul de a se întoarce în camera unde petrecuse atâtea ceasuri de coşmar. Chiar dacă Melanie ar fi pe moarte, n‑ar avea curajul să mai urce la ea. Dorea să nu mai revadă niciodată camera aceea. Aşeză lampa pe o etajeră, făcută special pentru asta, lângă fereastră, şi ieşi din nou pe verandă. Era mult mai răcoare, cu toată moleşeala nopţii. Se aşeză pe trepte, în cercul de lumină difuză proiectată de lampă, şi continuă să muşte din turtă.

Când o termină, forţele îi reveniră într‑o oarecare măsură şi, în acelaşi timp, îi reînviară şi temerile. La capă­tul străzii putea deosebi un zgomot confuz, dar nu‑şi dădea seama ce putea să însemne. Nu distingea nimic altceva decât un murmur a cărui amploare ba creştea, ba descreştea. Se aplecă înainte ca să audă mai bine, dar muşchii o dureau prea tare din cauza efortului. Ceea ce dorea mai mult ca orice era să audă tropotul unor potcoave de cai şi să‑l vadă pe Rhett, nepăsător, sigur de el, cu ochii care i‑ar risipi toate temerile. Rhett îi va duce pe toţi departe. Nu ştia unde, dar îi era totuna.

În timp ce şedea acolo, cu urechea aţintită, o lumină slabă apăru deasupra copacilor. Mirată, Scarlett se uită ţintă şi o văzu devenind mai strălucitoare. Cerul întunecat se făcu roz, apoi roşu şi deodată, depăşind vârfurile copa­cilor, se înălţă spre cer o imensă limbă de foc. Inima lui Scarlett reîncepu să‑i bată în piept cu lovituri mari, asur­zitoare.

Yankeii veniseră! Ştia că sunt în oraş şi că dau foc oraşului. Flăcările păreau că se ridică din cartierul situat la răsăritul oraşului. Se înălţau din ce în ce mai sus şi, înaintea ochilor ei îngroziţi, focarul incendiului se lărgea repede într‑o imensă scânteiere roşie. Probabil să ardeau multe case. O adiere uşoară şi călduţă se ridicase şi aducea până la Scarlett miros de fum.

Urcă scara în goană, intră în camera ei şi se aplecă pe fereastră ca să vadă mai bine. Cerul avea o culoare nefi­rească. Valuri groase de fum negru se ridicau, plutind apoi ca nişte nori deasupra flăcărilor. Mirosul de fum devenea mai puternic.

În mintea lui Scairlett gândurile se învălmăşeau. Se întreba câtă vreme le va trebui flăcărilor spre a ajunge pe Strada Piersicului şi cât de curând vor fi yankeii la casa lor. Se întreba unde va fugi, ce va face. Toţi demonii iadului păreau că‑i urlă în urechi şi, din cauza tulburării şi a panicii, capul i se învârtea atât de tare încât trebui să se ţină de marginea ferestrei.

"Trebuie să mă gândesc", nu înceta să repete. "Trebu­ie să mă gândesc."

Dar gândurile îi scăpau, repezindu‑se de colo‑colo ca nişte păsărele speriate! În timp ce stătea sprijinită de per­vazul ferestrei, auzi zgomotul asurzitor al unei explozii, mai tare ca toate loviturile de tun pe care le auzise. O flacără uriaşă acoperi cerul. Apoi răsunară şi alte explozii. Pământul se cutremură, geamurile se sparseră deasupra capului ei şi se împrăştiară pe jos.