Pe aripile vantului

36

După două săptămâni de curte rapidă, Scarlett, înroşindu‑se toată, îi mărturisi lui Frank Kennedy că nu mai avea puterea să se opună dorinţei lui arzătoare, şi se căsători cu el.

Frank nu ştia că în timpul acestor două săptămâni, Scarlett îşi petrecuse nopţile plimbându‑se prin camera ei, furioasă că Frank înţelegea atât de greu aluziile şi încura­jările ei şi rugându‑se lui Dumnezeu ca vreo scrisoare inoportună a lui Suellen să nu vină să‑i ruineze planurile. Mulţumea Cerului că soră‑sa era atât de leneşă la scris, plăcându‑i doar să primească scrisori, dar nu să şi răspun­dă. Tot plimbându‑se încoace şi‑ncolo pe podeaua rece, cu şalul uzat al lui Ellen aruncat peste cămaşa de noapte, Scarlett îşi zicea că era de ajuns o întâmplare ca să se ducă totul de râpă. Frank nu ştia nici că Will îi scrisese încunoştinţând‑o că Jonas Wilkerson venise pentru a doua oară la Tara şi că, furios de absenţa lui Scarlett, nu încetase să vocifereze până ce Will şi Ashley îl dăduseră afară. Scrisoa­rea lui Will nu făcuse decât să‑i reamintească cu cruzime ceea ce ştia prea bine. Timpul trecea, şi ziua când trebuia să plătească impozitele se apropia cu paşi mari. Pe măsură ce zilele se scurgeau, disperarea ei creştea.

Totuşi, îşi ascunse atât de bine sentimentele, îşi jucă atât de bine rolul, încât Frank nu bănui nimic. Nu văzu în ea decât pe frumoasa văduvă fără apărare a lui Charles Hamilton, pe biata femeie care‑l primea în fiece seară în salonul domnişoarei Pittypat şi, plină de admirare, îl as­culta povestindu‑şi proiectele în legătură cu prăvălia şi făcându‑şi calculul câştigurilor pe care le va scoate din exploatarea gaterului, după ce‑l va cumpăra. Duioasa înţe­legere a lui Scarlett, ochii ei care se aprindeau la cele mai neînsemnate cuvinte erau un balsam peste rana pe care i‑o făcuse presupusa trădare a lui Suellen. Suferea şi se mira de purtarea ei, iar amorul său propriu, timidul şi suscep­tibilul orgoliu de flăcău bătrân care ştie că nu place femeilor era adânc rănit. Îi era cu neputinţă să‑i scrie lui Suellen ca să‑i reproşeze lipsa de credinţă. Numai gândul acesta îl înfiora. Dar simţea o adevărată uşurare când vorbea despre ea cu Scarlett. Fără să spună nimic nepotrivit despre sora ei, Scarlett găsea mijlocul să‑i arate lui Frank cât o îndurera situaţia lui şi cât ar merita să aibă lângă el o femeie care să ştie într‑adevăr să‑l aprecieze.

Micuţa doamnă Hamilton, cu obrajii ei trandafirii, avea atâta farmec! Trecea rând pe rând de la melancolie la un râs vesel şi muzical ca sunetul unui clopoţel de argint, după cum se gândea la soarta ei tristă sau făcea haz de glumele nevinovate pe care i le spunea Frank ca s‑o înve­selească. Rochia ei verde, acum iar frumoasă prin grija lui Mammy, îi scotea în relief silueta graţioasă şi mijlocul subţire, şi cât de îmbătător era parfumul uşor al batistei şi al părului ei! Ce păcat ca o femeie atât de drăguţă să fie singură şi fără apărare într‑o lume atât de crudă încât ea nici nu‑i putea bănui cruzimea. Nici bărbat, nici frate, nici măcar un tată ca s‑o apere. Frank socotea că viaţa e prea grea pentru o femeie singură şi, din acest punct de vedere, Scarlett era cu totul de părerea lui.

Frank venea în vizită în fiecare seară, fiindcă atmos­fera din casa mătuşii Pitty era plăcută şi reconfortantă. În prag, Mammy îl primea cu surâsul rezervat persoanelor de condiţie bună, Pitty îi servea cafea cu coniac şi îl înconjura cu tot felul de atenţii, iar Scarlett îi sorbea cuvintele. Câteodată, după‑amiaza, o lua pe Scarlett în trăsură, când avea de tratat vreo afacere prin împrejurimi. Aceste plimbări erau adevărate petreceri pentru el, atâtea întrebări absurde îi punea tovarăşa lui. "Minte de femeie!" nu înceta el să‑şi spună. Nu se putea totuşi stăpâni să‑şi bată joc de ignoran­ţa ei în materie de afaceri, şi Scarlett râdea şi ea din toată inima spunând: "Fireşte, cum ar putea o femeiuşcă proastă ca mine să se priceapă la treburi de bărbat."