Pe aripile vantului

28

Vremea rece veni deodată, aducând un ger năprasnic. Vântul îngheţat şuiera pe sub uşi şi zgâlţâia ferestrele cu un vâjâit monoton. Ultimele frunze cădeau din copacii despu­iaţi şi singuri pinii, întunecaţi şi uzi sub cerul palid, îşi păstraseră podoaba. Drumurile, cu făgaşurile roşii, erau îngheţate şi tari ca fierul. Vântul rece semăna foametea în Georgia.

Scarlett îşi aducea aminte cu amărăciune de conver­saţia cu bunica Fontaine. În după‑amiaza aceea – erau două luni de atunci, două luni care‑i păreau ani – spusese bătrânei doamne că greul trecuse şi îşi exprimase astfel adânca ei convingere. Acum spusele acelea sunau ca o exagerare de şcolăriţă. Înainte ca oamenii lui Sherman să fi trecut a doua oară pe la Tara, avea o mică comoară în bani şi în provizii, avea vecini care stăteau mai bine decât ea şi mai avea şi destul bumbac ca să‑i îngăduie să aştepte primăva­ra. Acum, nu mai avea nici bumbac, nici provizii. Banii nu‑i mai serveau la nimic, căci nu era nimic de cumpărat, şi vecinii ei erau într‑o situaţie şi mai rea ca a ei. Ea cel puţin avea o vacă şi un viţel, câţiva porci şi un cal, în timp ce vecinilor nu le rămăsese decât puţinul pe care reuşiseră să‑l ascundă în pădure sau să‑l îngroape în pământ.

Fairhill, reşedinţa Tarleton‑ilor, fusese arsă până la temelii, şi doamna Tarleton şi cele patru fiice ale ei stăteau în casa vechilului. Casa Munroe‑ilor, de lângă Lovejoy, fusese şi ea arsă până la pământ. La Mimosa, aripa construită din lemn arsese, şi singur stucul rezistent din corpul prin­cipal al casei şi sforţările disperate ale doamnelor Fontaine şi ale sclavilor lor, înarmaţi cu pături ude, salvaseră casa. Datorită intervenţiei lui Hilton, vechilul yankeu, plantaţia Calvert fusese din nou cruţată; dar nu se mai găsea nici un cap de vită, nici o pasăre, nici un ştiulete de porumb.

La Tara, şi în tot comitatul, problema hranei trecea înaintea tuturor celorlalte. Cele mai multe familii nu mai aveau nimic, în afară de ceea ce le rămăsese din recolta de ignami, de alune şi de ceea ce reuşeau să vâneze în păduri. Şi, la fel ca în timpurile îmbelşugate, fiecare împărţea ce avea cu vecinul în nevoie, dar în curând veni ziua când nu se mai găsi nimic de împărţit.

La Tara mâncau iepure, oposum şi peşte când norocul îi surâdea lui Pork. În celelalte zile trebuiau să se mulţu­mească cu puţin lapte, cu nuci de hicori, cu ghindă prăjită şi ignami. Foamea nu era niciodată potolită. Oriîncotro se întorcea, Scarlett avea impresia că vede mâini întinzându‑se spre ea, priviri implorând‑o. Îi era teamă să nu înnebu­nească, căci îi era tot atât de foame ca şi celorlalţi.

Porunci să fie tăiat viţelul pentru că bea prea mult din preţiosul lapte şi, în seara aceea, fiecare mâncă atâta viţel proaspăt încât toată lumea se îmbolnăvi. Scarlett ştia că trebuia să taie unul din porci, dar amâna zi de zi, în nădejdea că porcii vor atinge o greutate mai mare. Erau atât de mici încă! Ar da prea puţină carne dacă ar fi tăiaţi acum, aşa că trebuiau să mai aştepte cu toţii. Seara, discuta cu Melanie dacă n‑ar fi bine să‑l trimită pe Pork călare cu câteva bancnote verzi, spre a încerca să cumpere ceva de mâncare. Le reţinea însă teama că vor rămâne şi fără cal şi fără bani. Nu ştiau unde se găsesc yankeii. Puteau fi tot atât de bine la o mie de mile depărtare, sau pur şi simplu de cealaltă parte a râului. Într‑o zi, Scarlett, nemaiputând răb­da, se pregăti să plece ea însăşi să caute ceva provizii, dar văicărelile întregii familii şi groaza de yankei o siliră să renunţe la planul ei.

Pork se ducea în fiecare zi mai departe, lipsea uneori toată noaptea şi, la întoarcere, Scarlett nu‑l întreba unde fusese. Câteodată venea cu vânat, câteodată cu câţiva coceni de porumb sau cu un sac de mazăre uscată. Într‑o zi se întoarse cu un cocoş, pe care se jură că‑l găsise în pădure. Întreaga familie se ospătă, dar se simţiră cu toţii oarecum vinovaţi, căci ştiau sigur ca Pork îl furase, cum furase şi porumbul şi mazărea. La puţin timp după această ispravă, într‑o noapte când toţi în casă dormeau de mult, Pork veni să bată la uşa lui Scarlett, arătându‑i stingherit piciorul găurit de alice. În timp ce stăpâna sa îl pansa, explică încurcat că fusese prins pe când încerca să intre într‑un coteţ la Fayetteville. Scarlett nu‑l întrebă al cui era coteţul dar, cu lacrimi în ochi, îi dădu o mică palmă prietenească pe umăr. Negrii erau câteodată exasperanţi, proşti şi leneşi, dar erau capabili de o credinţă cum rar întâlneşti şi se simţeau atât de legaţi de stăpânii lor albi, încât erau una cu ei. Şi asta îi făcea să‑şi rişte şi viaţa, ca să aducă ceva de mâncare.