59

149 4 0
                                    

Nu mai încăpea îndoială că Bonnie Butler era pe cale să ajungă nesuferită şi avea neapărat nevoie să fie condusă de o mână energică; dar cum toată lumea o adora, nimeni n‑avea curajul să înceapă opera de îndreptare necesară, începuse să nu mai asculte de nimeni în timpul călătoriei de trei luni pe care o făcuse împreună cu tatăl ei. La New Orleans şi la Charleston, Rhett îi îngăduise să se culce la orice oră şi să adoarmă în braţele lui la teatru, la restaurant sau la mesele de joc. După asta, doar cu sila o mai puteai culca odată cu ascultătoarea Ella. În timpul călătoriei, Rhett îi dăduse voie să poarte orice rochie poftea, şi de atunci o apuca o furie îngrozitoare de câte ori Mammy încerca s‑o îmbrace cu o rochie de stambă sau cu un şorţ, în loc de o rochie de tafta albastră cu guler de dantelă.

Părea că nu mai e nici un mijloc de a îndrepta răul făcut în timpul călătoriei, al bolii lui Scarlett şi al convales­cenţei la Tara. Bonnie creştea şi, deşi Scarlett încerca s‑o mai domolească puţin şi s‑o împiedice să ajungă un copil prea alintat şi prea încăpăţânat, toate strădaniile ei rămâneau aproape fără folos. Oricât de nebuneşti i‑ar fi fost dorinţele şi oricât de extravagantă i‑ar fi fost purtarea, Rhett îi lua totdeauna partea. O încuraja să spună tot ce‑i trecea prin cap şi se purta cu ea ca şi cum ar fi fost o persoană mare. Când îşi dădea părerea, o asculta cu cea mai mare seriozi­tate aparentă şi pretindea că se lasă condus de ea. Bonnie se amesteca în vorba celor mari, îl contrazicea şi chiar îl repezea pe tatăl ei. Rhett se mulţumea să râdă şi nu dădea voie lui Scarlett nici măcar s‑o plesnească peste mână pe Bonnie, sau s‑o certe.

"Dacă n‑ar fi atât de drăgălaşă, atât de încântătoare, ar fi nesuferită", îşi zicea Scarlett tristă, dându‑şi însă seama că fetiţa ei are voinţă. "Îl adoră pe Rhett şi, dacă el ar vrea, ar putea s‑o cuminţească".

Dar Rhett nu dorea deloc s‑o cuminţească pe Bonnie. Tot ce făcea ea era bine, şi dacă ar fi cerut luna, Rhett i‑ar fi dat‑o dacă ar fi putut s‑o fure din cer. Era nebuneşte de mândru de frumuseţea ei, de buclele ei, de gropiţele ei, de gesturile ei graţioase. Îi plăceau vioiciunea, veselia şi felul minunat şi neobişnuit cum ştia să‑i arate dragostea. Deşi alintată şi autoritară, era totuşi adorabilă, şi pe Rhett nu‑l lăsa inima să‑i facă nici cea mai mică observaţie. Era Dum­nezeul ei, centrul micului ei univers şi el preţuia atât de mult toate astea, încât nu voia să rişte să le piardă certând‑o.

Bonnie se ţinea de Rhett ca o umbră. Dimineaţa îl deştepta mai devreme decât ar fi avut poftă. La masă se aşeza lângă el şi mânca pe rând, când din farfuria lui, când dintr‑a ei. Când călărea, se aşeza în faţa lui pe şa. Numai Rhett avea dreptul s‑o dezbrace şi s‑o culce în pătuţul aşezat lângă al lui.

Scarlett privea mişcată şi amuzată cu ce mână de fier îşi conducea fetiţa tatăl. Cine ar fi crezut altădată că tocmai Rhett îşi va lua în serios rolul de tată? Uneori Scarlett simţea că o roade gelozia văzând că, la vârsta de patru ani, Bonnie îl înţelegea pe Rhett mai bine decât l‑a înţeles ea vreodată şi ştia să‑l manevreze mai bine decât ştiuse ea vreodată.

Când Bonnie împlini patru ani, Mammy începu să bombăne că nu se mai cădea să vezi o fată "călă'ind bă'băteşte pe şaua lui tată‑său, cu fustele în vânt". Rhett ascultă atent vorbele lui Mammy, cum făcea ori de câte ori Mammy dădea sfaturi pentru creşterea fetiţelor. Până la urmă, vorbele astea aduseră un ponei negru cu alb, cu o coamă şi o coadă lungă şi mătăsoasă. Îi puseră în spate o şa mică de amazoană, bătută în argint. În teorie, poneiul era al tuturor celor trei copii, şi Rhett cumpără o şa şi pentru Wade, dar lui Wade îi era mai drag câinele său St. Bernard, iar Ellei îi era frică de toate animalele. Poneiul ajunse astfel proprietatea exclusivă a lui Bonnie, şi fu botezat "Domnul Butler". La început lui Bonnie îi păru rău că nu mai putea călări bărbăteşte ca tatăl ei, şi nu se lăsă convinsă decât când acesta o lămuri că e mai greu de călărit ca amazoană. Făcu repede progrese, şi Rhett constata cu mândrie ce mână sigură are şi ce bine se ţine în şa.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum