11

242 3 0
                                    

Într‑o după‑amiază a săptămânii următoare, Scarlett se întoarse acasă de la spital obosită şi indignată. Obosise stând în picioare toată dimineaţa şi se înfuriase fiindcă doamna Merriwether o certase cu asprime după ce o vă­zuse aşezată pe patul unui soldat pe când îi pansa braţul. Mătuşa Pitty şi cu Melanie, gătite, o aşteptau pe verandă împreună cu Wade şi cu Prissy ca să‑şi înceapă seria de vizite săptămânale. Scarlett se scuză că nu le poate întovă­răşi şi se urcă în camera ei.

Când uruitul trăsurii nu se mai auzi şi ştiu că toată familia e plecată, se strecură binişor în camera Melaniei şi închise uşa cu cheia. Era o cameră mică, feciorelnică şi ordonată, plină de tăcere şi de razele calde, piezişe ale soarelui de după‑amiază. Podeaua strălucea goală, în afa­ră de câteva preşuri colorate făcute din cârpe. Pereţii albi n‑aveau podoabe decât într‑un colţ, unde Melanie îşi făcu­se un fel de altar.

Aici, sub un steag confederat, cu faldurile frumos aşezate, atârna sabia cu mâner de aur pe care tatăl Melaniei o purtase în războiul mexican, şi pe care o purtase şi Charles la război. Atârnau şi cureaua şi centironul lui Charles, cu revolverul în toc. Între sabie şi revolver era o fotografie a lui Charles, ţeapăn şi mândru în uniforma lui cenuşie, cu ochii mari căprui strălucitori, părând că ies din ramă, şi un zâmbet sfios întipărit în colţul gurii.

Scarlett nici nu se uită la tablou; traversă fără să şovăie odaia, oprindu‑se lângă patul îngust, în faţa unei măsuţe pe care se afla o cutie pentru scrisori din lemn de palisandru. Din ea luă un pachet de scrisori, legate cu o panglică albastră. Erau scrisorile lui Ashley către Melanie. Deasupra era scrisoarea care sosise în dimineaţa aceea, şi pe aceasta o deschise.

Când Scarlett începuse să citească pe furiş scrisorile lui Ashley, avusese atâtea remuşcări şi îi fusese atât de teamă că va fi descoperită, încât tremura deschizându‑le. Acum conştiinţa ei, care niciodată nu fusese prea scrupu­loasă, se liniştise tot repetând greşeala, chiar când se gân‑dea, cu inima cât un purice, ce‑ar spune mama dacă ar afla? Ştia că Ellen ar prefera s‑o vadă moartă, decât făcând ceva atât de necinstit. La început acest lucru o neliniştise, fiindcă ar fi vrut totuşi să semene din toate punctele de vedere cu mama ei. Prea puternică era însă dorinţa de a citi scrisorile, aşa că alungă din minte amintirea lui Ellen. Se obişnuise în ultimul timp să gonească gândurile neplăcute. Învăţase să‑şi spună: "N‑am să mă gândesc acum la lucrul acesta supărător. Mâine." În general, însă, când venea acel mâine, gândul nu se mai întorcea, sau era atenuat de amânare, deci nu mai era prea supărător. Astfel că ajunsese să nu mai aibă remuşcări citind scrisorile lui Ashley.

Melanie era întotdeauna darnică cu scrisorile ei şi citea cu glas tare părţi din ele mătuşii Pitty şi lui Scarlett. Dar tocmai partea pe care n‑o citea o chinuia pe Scarlett şi o făcuse să dorească a citi scrisorile. Trebuia să afle dacă Ashley începuse să‑şi iubească nevasta după căsătorie. Trebuia să afle dacă se prefăcea măcar că o iubeşte. Îi scria cuvinte de dragoste? Ce sentimente exprima şi cu câtă intensitate? Desfăcu cu grijă scrisoarea. Recunoscu scrisul mic şi egal al lui Ashley; citind: "scumpa mea soţie", răsuflă uşurată. Nu‑i spunea Melaniei nici "draga mea" nici "iubita mea".

"Scumpa mea soţie, mi‑ai scris că ţi‑e teamă că‑ţi ascund adevăratele mele gânduri şi mă întrebi ce mă pre­ocupă zilele acestea..."

"Sfinte Doamne!" se gândi Scarlett, cuprinsă de spai­mă şi de un sentiment de vină. "Îi ascunde adevăratele lui gânduri. Melly i le‑o fi ghicit? Ori mi le‑a ghicit pe‑ale mele? Bănuieşte că el şi cu mine..."

Mâinile tremurau de spaimă ţinând scrisoarea, dar după ce citi paragraful următor se linişti.

"Scumpa mea soţie, dacă ţi‑am ascuns ceva a fost fiindcă n‑am vrut să‑ţi încarc umerii cu o nouă povară, ca să adaug grijii pe care o ai pentru sănătatea mea, grija pentru liniştea mea sufletească. Nu pot însă să‑ţi ascund nimic, fiindcă mă cunoşti prea bine. Nu te alarma. Nu sunt rănit. N‑am fost bolnav. Am de mâncare destul şi, din când în când, dorm într‑un pat. Un soldat nu poate cere mai mult. Melanie, gânduri grele îmi apasă sufletul, şi o să încerc să ţi le împărtăşesc.

Pe aripile vantuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum