Pe aripile vantului

44

În după‑amiaza aceea de martie vremea era răcoroasă şi bătea vântul, şi Scarlett, îndreptându‑se cu trăsura pe şoseaua Decatur spre gaterul lui Johnnie Galleger, îşi trase pledul până sus de tot, la subţiori. Ştia că e destul de primejdios să umble singură, mai primejdios ca oricând, căci acum negrii scăpaseră de sub orice fel de control. După cum spusese Ashley, refuzul de a ratifica amenda­mentul îi costa scump. Nordul primise o palmă, şi acum se răzbuna crunt. Nordul hotărâse să le impună cu de‑a sila votul negrilor, aşa că Georgia fu declarată în stare de răzvrătire şi pusă sub domnia legilor militare celor mai draconice. Georgia nu mai era socotită ca stat, ci devenise, odată cu Florida şi Alabama, "districtul militar numărul trei", sub comanda unui general federal.

Viaţa era acum mult mai nesigură şi mai înspăimântătoare ca înainte. Ordonanţele militare de anul trecut, care păruseră atât de cumplite, erau blânde în comparaţie cu cele noi date de generalul Pope. Viitorul, cu perspectiva de a fi conduşi de negri, se arăta sumbru şi disperat, şi bieţii sudişti se frământau neputincioşi. Cât despre negri, deve­niseră înfumuraţi din cauza importanţei ce li se dădea şi, conştienţi de faptul că erau sprijiniţi de armata yankee, ajunseseră mai obraznici şi mai periculoşi ca oricând. Ni­meni nu era apărat împotriva nelegiuirilor lor.

În vremurile acestea furtunoase şi pline de primejdii, Scarlett începu să se simtă fricoasă – fricoasă dar hotărâtă – şi umbla peste tot singură, cu pistolul lui Frank vârât între pernele briştii, blestemându‑i în gând pe cei vinovaţi de această stare de lucruri. La ce folosise atitudinea plină de demnitate pe care toţi o socoteau o mare vitejie? Doar să agraveze situaţia.

Când se apropie de drumul ce cobora printre şirurile de pomi dezgoliţi în valea unde se afla aşezarea Shantytown, Scarlett zori calul. Nu prea se simţea la largul ei când trecea pe lângă îngrămădeala aceea de corturi militare scoase din uz şi colibe de lemn. Dintre toate locurile din jurul Atlantei, acesta avea reputaţia cea mai proastă, fiind­că aici locuiau în murdărie şi înghesuială negri hoinari, negrese prostituate şi câţiva albi nenorociţi de cea mai joasă speţă. Se spunea că aici se refugiau criminalii negri şi albi; aici veneau şi soldaţii yankei când căutau vreun răufăcător. Asasinatul, cu cuţitul sau cu pistolul, era un lucru atât de obişnuit, încât autorităţile nici nu se mai sinchiseau şi lăsau în genere pe localnici să‑şi facă singuri dreptate. În fundul pădurii se afla o mică distilerie, unde se fabrica whisky de proastă calitate, iar noaptea colibele din vale răsunau de strigătele şi înjurăturile beţivilor.

Chiar şi yankeii găseau că e un focar de stricăciune care trebuia distrus, dar nu se lua nici o măsură în această privinţă. Locuitorii din Atlanta şi Decatur care erau siliţi să meargă pe acest drum ca să ajungă dintr‑un oraş în celălalt erau revoltaţi. Bărbaţii treceau prin Shantytown cu pistoalele la îndemână, iar femeile, dacă erau de familie bună, se codeau să treacă pe acolo chiar însoţite de bărbaţii lor, căci drumul era de obicei presărat cu negri beţi care le strigau înjurături şi cuvinte grosolane.

Cât timp îl avusese pe Archie alături de ea, Scarlett nu se sinchisise de Shantytown, deoarece nici cea mai obraz­nică negresă nu îndrăznea să râdă în faţa ei. Dar, de când era silită să umble singură, avusese tot felul de incidente penibile şi supărătoare. Prostituatele negrese păreau să se ia la întrecere în grosolănii de câte ori trecea ea pe acolo. N‑avea altă alternativă decât să nu le bage în seamă şi să fiarbă de mânie în sinea ei. Nici măcar nu se putea văita la prieteni şi rude, deoarece cu toţii ar fi spus triumfători: "Te aşteptai oare la altceva?" Şi familia ar lua iarăşi tot felul de măsuri, căutând s‑o oprească de la treabă. Ea însă n‑avea nicidecum intenţia să renunţe la drumurile pe care le făcea.